Mai 292011
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...
Mă trezesc până la urmă la 5:20 după cum pusesem ceasul să sune. E sâmbătă și doar faptul că urmează să privesc lumea din unul din cele mai înalte puncte unde am ajuns vreodată  mă face sa nu mă oftic când văd cum Diana doarme dusă. Mănânc ceva rapid si recapitulez în cap traseul pe care îl pregăteam de câteva zile bune. Cel mai mult îmi era frică de zonele cu înclinație de 22% dar și de cele cu înclinație de 10%, 11% pentru că se întindeau pe kilometri buni. Nici eu , nici prietenul meu nu aveam să știm atunci că zicala noastră românească: Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg este atât de valabilă și aici în Italia.

Cam acestea erau planurile noastre inițiale:

 Gata plec că nu ajung la timp la locul de întâlnire… ies pe ușă, cobor un etaj și realizez că mi-am uitat bidonul de apă de la bicicletă în congelator. Nu-i problemă, bine că mi-am amintit. Gata am plecat! Eeee Piemonte atenție că vin doi nebuni spre tine. Și întra-devăr suntem nebuni mă gândeam eu în timp ce pedalam spre locul de întâlnire, „încurajat” de vorbele unor cicliști mai vechi care ne spuneau că nu suntem întregi la cap. Dar tocmai asta mă făcea să mă ambiționez și mai mult și să-mi aduc aminte de nenea Obama: Yes we can! Sau cel puțin sperăm. Mai am 100 de metri și ajung la locul de întâlnire și recapitulez în cap dacă am luat totul. Bidonul… Da, Chei…. Da, Cameră de rezervă…. Da, 2 chiar, Pelerină de ploaie… Da, Biletele de tren… Da, sunt în rucsac… Aaaaa rucsacul!!!!! Ești un idiot îmi zic! Cum să pleci mă și să uiți rucsacul!?!? Asta e, oboseala, emoția dorința de a ajunge mai repede, mă întorc și îl iau rapid. Îmi alung din cap prostia aia că nu e semn bun să te întorci din drum, iau rucsacul, ajung la locul de întâlnire și cât ai zice pește suntem deja în tren cu destinația Torino. În tren, sâmbăta la 5 dimineața noi și 2 babe. Excelentă atmosferă pentru somn! Păi cine poate dormii.. După ce te scoli cu noaptea în cap, alergi cu bicicleta de acolo-acolo pentru că ești amețit reușești să-l  sperii pe cuviosul somn și să plece de la tine ducându-se la babele din compartiment care horcăie de ziceai că-i competiție de Harley Davidson.  Îl apostrofez pe prietenul meu pentru lipsă de civilizație când își proptește un picior, dotat cu un adidas, fix pe scaunul din față și îl fac să-și țină picioarele acasă. Dacă chiar vrei dă-ți jos adidasul și stai așa. Chiar dacă nici chestia asta nu e culmea civilizației dar e cald ca naiba în tren. Cred că nenea conducătorul a dat căldura la maxim să mai moleșească babele. Cât timp vorbim noi vrute și nevrute să treacă cele 2 ore, cât durează călătoria până la Torino cu trenul asta care are spațiu și de biciclete, vagonul ușor ușor se populează cu cetățeni, care mai decare mai ciudați. Doi dintre ei s-au remarcat în mod deosebit și ne-au atras atenția. Când zic că ne-au atras atenția, chiar ne-au atras-o în mod direct.

 

Se urcă un moș cam cu vreo 3 stații înainte de Torino. Băi, emana un miros moșul acesta de îți muta nasul… Nu, nu erau crizanteme ci cred că săpun lipsă și economie la detergent. Și culmea tupeului, care m-a lăsat cu gura căscată și efectiv fără nicio replică, și mie chestia asta mi se întâmplă rar în viață, după numai 5 minute de când se urcă în tren vine la mine cu un ton autoritar și mă roagă frumos și respectuos să-mi iau adidasul în picioare!! Mă uit tâmp la el… îmi crește tensiunea și apoi îmi zic că nu merită. Cum spuneam, nu e un gest civilizat să stau fără adidas în picioare, dar eu eram spălat, numai ce mă îmbrăcasem cu haine cu miros de Cocolino de dimineață și vine “puzolente” ăsta, că așa se zice pe italiană când miroși de stingi, vine ăsta să-mi zică mie să mă încalț. Nu merită să mă enervez. Du-te tati și stai tu liniștit acolo la tine pe scaun cu pantofii in picioare și miros de formol. Reușim să-l ignorăm până în momentul când lângă noi se urcă o tanti mai în vârstă.  E bine, măcar nu miroase nimic ciudat. Să sperăm că nu face parte din clubul de motoclicliste de mai în colo. Nu vreau să-ți descriu ce s-a întâmplat după pentru că eu scriu din plăcere și tu citești din curiozitate. Cert este că ne-am dus rapid să stăm lângă biciclete pentru că dacă stăteam mai mult de 5 minute acolo ni se întorcea stomacul pe dos. Și nu de la miros ci de la sunetele și gesturile pe care le făcea.

 

Ajungem la Torino punctuali și ca să nu stăm în gară ca aurolacii ne ducem să revedem orașul pentru că oricum avem o oră la dispoziție. Orașul e foarte frumos de vizitat cu multe clădiri vechi și deosebite, cu panorame superbe dacă te încumeți să urci până la Superga, cu baruri de noapte și animație la fel ca-n București dacă te duci noaptea de-a lungul râului Po. Multe lucruri frumoase și dacă ar fi să-ți povestesc tot, aș umple vreo 15 pagini. Poate în alt capitol.

 

Luam trenul spre Oulx (nu mă întreba cum se pronunță pentru că habar n-am) destinația noastră finală și constatăm ca nu suntem singurii nebuni. E plin trenul de bicicliști de nu mai aveau loc bicicletele în compartimentul special și le mai luaseră lumea și cu ei în vagon. Majoritatea coborau la Bussoleno să vadă și să se bage în seamă la Giro d’Italia (turul Italiei in bicicletă) care am aflat că era tot azi 28 mai 2011. În tren admirăm peisajul care devine din ce în ce mai muntos și din ce în ce mai spectaculos. Nu e de mirare ținând cont că o să ajungem la 1.000 de metri altitudine cu trenul acesta. Cu câteva stații înainte de destinație, eu căscam gura pe geam, prietenul meu se dusese să verifice bicicletele și când întorc capul mă trezesc cu un moș pe scaunul de vis-a-vis. Cum te-ai așezat nene așa pe șustache? N-am auzit nimic. Vine și prietenul meu și mă apostrofează din priviri că am permis așa ceva. Hai așează-te și taci îi zic și eu tot din priviri.

 

Moșulică acesta liniștit cum spuneam s-a dovedit a fii o moară hodorogită. Am aflat toată istoria locurilor precum și toate pățaniile familiei lui. El era un fel de tata lui Superman pentru că ce făcuse fiu-su pe unde umblase, cu câți lupi se întâlnise și cât urcase el cu bicicleta sincer se putea face un film la Hollywood. Dar să vedem și partea bună a lucrurilor. Nenea acesta mergea în orășelul Sauze d’Oulx sau Salice (nu mă întreba de ce dar pe hartă scria o denumire și ăștia pe aici le ziceau altfel la orașe de nu mai înțelegeai nimic) și ne povestește că este un autobuz care merge până acolo sus și că ne ia și bicicletele. Woww.. senzațional. În felul acesta scăpăm de bucata de 8km care ni se părea cea mai nasoală din tot traseul acesta și câștigăm și o oră de căscat gura. Excelent. Moșule te pupăm! Pe drum către Sauze d’Oulx (Salice) socializăm din nou involuntar dar na ce să facem. Află nenea că lucrăm la bancă și atât ne-a fost. Începe cu întrebări de test de admitere la facultate povestindu-ne cum a făcut el o plată către naiba știe ce destinație si cum plata a ajuns nu știu unde și tot așa că la sfârșit nu am înțeles dacă era întrebare sau își descărca și el năduful pe sistemul acesta de lipitori financiare. Gata, am ajuns la  1300 de metri, Salice. De aici începe distracția.

 

Pornim după indicațiile moșului de mai devreme către drumul care ne va purta pe culmile cele mai înalte explorate vreodată de mine cu bicicleta. Cum până acum primisem numai indicații bune am luat de bună și indicația de a face la stânga în vârful muntelui și de a urma traseul. Indicația a fost foarte bună pentru că într-adevăr te aducea în vârful muntelui dar stai să vezi cum. Toate calculele noastre s-au dus naiba cu bucata asta de traseu. Suntem gata de plecare. Verificăm încă o dată bicicletele, ne facem câteva poze vedem că nu găsim traseul acesta pe harta noastră dar pornim. Ne bazăm pe moș.

 

Și pornind noi așa, după vreo 3 kilometri începe distracția manifestată prin urcări cu o înclinație de 12-13% care păreau că nu se mai termină. Măcar nu suntem singuri ci întâlnim și suntem și depășiți de o grămadă de bicicliști. După câteva minute bune de pedalare ajunge la orășelul Monfol  la 1666m. Hmmm nu imi place numărul acesta așa că hai să urcăm mai repede. Pedalăm devorând batoane energetice până ajungem în sfârșit la o platformă de unde se vedea toată valea Oulx dacă pot să o numesc așa. Tragem și o poză gâfâind și ne oprim să ne mai tragem sufletul pentru că suntem pe la 1.700 de metri, adică cam pe unde se află cabana Capra de la noi de la Bâlea.

  

  

De acolo jos din stanga (vezi poza de mai sus) venim noi pedalând ca doi nebuni. (Uitându-mă acum pe hartă, din confortul scaunului de unde scriu observ că ne-am dus la naiba în praznic și de aceea am murit apoi escaladând timp de kilometrii întregi și ore bune pădurile pline de conifere și blocuri întregi de zăpadă.)

 


Plecăm spre tărâmul acesta necunoscut și al naiba de abrupt salutând porci mistreți, căprioare, veverițe și o sumedenie de șocâți sau jderi sau naiba știe ce erau dar era plin traseul de ei. Eu nu am mai rezistat la un moment dat și am trecut de la pedalat la împins și după puțin timp și prietenul meu s-a lăsat păgubaș. În timp ce împingeam noi admirând natura pe lângă noi tot treceau bicicliști pedalând! Băi băieții, lasați-o naiba de treabă! Voi ce mâncați mă de pedalați așa? Băi și când vedeai niște moșuleți, care din furtunul acela din rucsac din care eu trăgeam citronadă să-mi dezmorțesc mușchii, ei cred că trăgeau oxigen, cu mâinile tremurânde și care abia își drăgeau vocea, treceau pe lângă noi ca niște floricele pedalând agale. E clar, voi ori ați fumat ceva bun ori v-ați injectat adrenalină. Nu se poate așa ceva. Refuz să cred că suntem așa de praf. După câțiva aventurieri din aștia de ne scoteau din sărite, remarcăm care era secretul. Păi bine măi băieți, păi așa urc și eu… cred. Aveau tinereii aceștia 9 pinioane pe spate și pinionul lor al mare era cam cât foaia mică. Păi da.. ce să-ți spun! Așa mai merge. E clar ori schimb bicicleta ori pinioanele că dacă vrem să mai facem experiențe din  ăstea nu se mai poate așa.

 


Tot impingând ajungem la primul bloc de zăpadă care ne blochează strada și nu ezităm să ne facem și câteva poze.

 

Tot împingem și tot împingem și înjurăm că nu se mai termină o dată muntele acesta și nu ajungem să-i vedem vârful. Urcarea a durat 4,5 ore timp în care am făcut  18 kilometri. Strada noastră inițială, Les Clotes (la sud de Salice), de doar 5 km de urcare calculată și revăzută de peste 20 de ori, s-a transformat in această urcare inumană de 18 km urmând orașul Monfol (la nord de Salice). E drept că am scutit vreo 8 kilometrii pe culmile munților dar tot am pedalat/împins aiurea bicicleta vreo 4 km și chestia asta ne-a terminat și fizic și psihic, mai ales că am văzut apoi că pe culmile munților urcările nu erau așa de anevoioase. Din 18 kilometri vreo 15 cred că i-am făcut pe jos trăgând unul de altul hai că mai e doar o curbă, hai că acum ajungem, hai că se poate și tot așa.

 

Nici foame nu ne mai era dar totuși ne-am oprit să mâncăm ca asta mai lipsea să ajungem la culmea puterii fizice că acolo rămâneam cu mistreții și veverițele. Ajungem până la urmă în punctul de unde începe să dispară vegetația și ne mai înseninăm un pic știind că nu mai e mult. Uitându-ne noi pe o plăcuță și încercând să determinăm cât mai e până la strada inițială de pe culmile munților întâlnim un puștiulică și-l întrebăm dacă mai e mult până sus și încă o dată spre bucuria noastră ne confirmă ca mai sunt vreo 3-400 de metri. Stricăm rapid prietenia când îl întrebăm dacă până la Usseaux mai e mult și primim răspunsul că nu avem nicio șansă, că e prea târziu! Bai copilaș ori ți-a luat-o ceasul înainte ori tu te culci odată cu găinile. Cum să fie prea târziu mă? Nu vezi că e 14:30? Ia dă-i drumul tu de aici până nu ne supărăm! După câteva minute, grămezi de zăpadă si 5 bălți imense pline cu nămol, ajungem pe culmile munților.

 

 Nu pot să-ți descriu în cuvinte senzația pentru că nu sunt un scriitor așa poetic cum am fost mustrat de Diana dar în schimb știu să fac poze bine și te las pe tine să rămâi fără respirație când admiri poza asta și bineînțeles și bicicleta mea! : ) Undeva în depărtare se vedea un lac și pistele de sărituri de la jocurile olimpice, precum și destinația noastră intermediară, orașul Usseaux. Auzi tu e târziu, îmi aduc aminte iar de ăla de îmi venea să-i fac vânt pe pantă în jos dacă mai era lângă mine. Ce nu suport eu oamenii ăștia pesimiști: Nu se poate, Nu încape, Nu aveți timp, Nu mai merge, E imposibil! Și care e fundamentul științific al afirmațiilor voastre mă rog? Scoatem hărțile, că  acum ne erau utile întru-cât ajunsesem pe drumul inițial, undeva mai înainte cu 8 kilometri. Dar pentru micul avans am irosit sute de calorii, nervi și mai ales timp. Poziționând telefonul cu gps pe un par să prindă mai repede semnal realizăm că suntem la 2360 de metri și uitându-ne pe harta noastră constatăm o întârziere fată de planul original de 3 ore! Este nasoală treaba pentru că asta înseamnă că am depășit cu 2 ore ora propusă pentru a prinde trenul din Pinerolo și suntem la limită pentru a prinde ultimul tren și a nu dormi într-un orășel uitat de lume prin Piemonte, mai ales că dacă s-ar fi întâmplat asta trebuia să dau “explicații” acasă : )

Avem totuși o alternativă (sugerată tot de moșul din tren) pe care inițial nu vroiam să o luam în calcul pe motiv că e prea scurt traseul dar acum din ce în ce mai mult ne surâde ideea. Pornim să explorăm în continuare peisajul și să țipăm în gura mare I’m on top of the world!

Nu mergem decât vreo 200 de metri și realizez că mi-am uitat telefonul pe parul acela. Aaaaa… îmi venea să-mi dau palme! Bine că nu îmi uit și capul pe undeva. E clar, azi sunt varză.Traseul este superb și din când în când prindem câte o rafală de vânt care ține cu tot dinadinsul să ne împingă pe short-cut pe munte în jos dar noi ne împotrivim cu îndârjire.


Oricum să nu crezi că pe aici pe culmea munților te plimbi ca pe la bunica pe la țară. Ai de împins și pe aici dar măcar de data asta pedalezi mai mult decât împingi și asta e o mare încurajare pentru noi. E destul de anevoios și începe să ni se înfiripe în cap idea de a renunța întru-cât nu mai venea o data coborârea aia. Cel de sus ne scoate în cale un biciclist singuratic, trecut de a doua vârstă care cobora agale. Bine ți-o fii, ne gandim noi și mai că ne vine să-i ținem companie în coborârea lui. Îl oprim să ne salutăm respectuos, cam cum fac toți bicicliștii pe aici prin zonă, și din una alta îl întrebăm și dacă mai e mult până la fericirea extremă, coborârea! În sfârșit nimerim un om cu capul pe umeri și ne explică foarte frumos, uitându-se la mutrele noastre terminate, că ar mai fi vreo 2kilometri și că ne recomandă să ne oprim la un popas un pic mai în acolo, dacă vrem să mâncăm ceva pentru că după aceea este numai și numai coborâre. Ne mai sugerează și că dacă vrem să mergem spre orășelul nostru de backup, Susa, ar mai fi totuși încă 5 km de urcat și că trebuie să avem forță să ducem la bun sfârșit planul.

 

Mulțumim frumos nenea și să-ți deja D-zeu sănătate. Pleacă zicându-și cred că în gând că sigur o să audă de noi la știrile de la ora 5 unde anunță că doi turiști s-au aventurat pe culmile munților și natura a fost rea cu ei și i-a sleit de puteri lăsându-i să înghețe pe culmile munților. Noi în schimb ne imobilizăm împinși de cuvintele lui și pornim spre locul mult dorit. Dar cum toate lucrurile bune încep cu o pauză, urmăm proverbul și ne oprim la o gustărică la 2.587 de metri. Ia zi tu, cum crezi că este să mănânci un sandwich înconjurat de munți din toate direcțiile, de zăpadă, de un mare monument, fără semnal la telefon, cu un soare puternic și o liniște deplină? Dacă nu știi răspunsul îți spun eu! Superb! Așa de superb încât uităm și de oboseală și de tot și începem să ne facem poze în pantaloni scurți și la bustul gol în mijlocul zăpezii. Senzațional să stai în zăpadă aproape dezbrăcat și să te bronzezi murind de cald!

 

      
 
 
 

 

 

După ce mâncăm bine plecăm cu poftă de drum și chef de viață spre Usseaux și după numai 1 kilometru ajungem într-adevăr la locul pe care l-am numit mană cerească: Coborârea. Nimic nu ne mai poate opri acum. Avem 3,5 ore întârziere față de planul inițial dar avem speranțe mari să credem că, in această seară, nu dormim prin străini ci la noi in pat. Și dăi, și coborâm, frânele scrâșnesc, bicicleta trăncăne din toate încheieturile, pietrele se izbesc de aripi și în tot haosul creat de o coborâre prin bolovani cu 35-40km/h se așternea în liniște și într-o frumusețe de nedescris valea orașului Balboutet și Usseaux. Recuperăm, recuperăm ne spunem noi când vedem că atingem o medie de 30km/h fată de 13-14 cât ne propusesem inițial, mai ales ca sărim peste orice pauză. Ne oprim la un moment dat să mai strângem frânele și să verificăm că e totul în regulă și auzim un zgomot pe care nici un biciclist nu vrea să-l audă.. fsssssssssss…. Nuuuuuu….

Cine a fost norocosul? Nu eu, ci prietenul meu. E pe spate… s-a dezumflat rău? Nu încă. Atunci hai să băgam viteză și o reparăm când ajungem în oraș. Hai… Coborâm ca nebunii cu 50km/h… În dreapta mea era o prăpastie de te ducea la Usseaux cam în 20 de secunde, timpul cât îți lua să cobori în picaj liber. Să nu cumva să crezi că era așa o pantă înclinată de unde dacă picai poate mai aveai șanse să scapi cu 2 -3 zgârieturi…. Nu, era pur și simplu un hău imens de unde puteai doar să zbori în picaj liber. În timp ce făceam eu analiza hăului în cap și verificam frânele din secundă în secundă îmi vine în minte totuși că suntem cam inconștienți așa că o lăsăm mai moale și mergem mai aproape de munte. E drept că e puțin probabil să-ți plesnească amândouă cablurile de frână dar totuși să nu ne forțăm norocul. Ne oprim la un moment dat să admirăm Giro d’Italia, care tocmai trecea prin dreptul nostru, doar că vreo 1400m mai jos, și constatăm că prietenul meu mergea cam pe cerc. Nu mai ține, trebuie să schimbăm camera. Băi și fix pe spate ți-ai găsit să faci pană… nu puteai și tu pe fată că era mai ușor de meșterit?

 

Asta e. Desfacem cauciucul mai rapid decât ne-am imaginat. Estimasem un pit stop de cel puțin 40 de minute și spre surprinderea noastră în 7 terminăm tot. Când să băgăm camera vine și inteligența mea din urmă, care era cred încă acolo sus unde mâncasem, și îmi zice să verific totuși cauciucul înainte să băgam camera cea nouă că poate a rămasă înfiptă în cauciuc “bucuria” noastră. Și o găsim. Băi, spunem tu mie cum poți să fii atât de ghinionist. În creierii munților, prin bolovani și zăpadă unde eram doar noi și marmotele alea de alergau ca disperatele când ne vedeau, cum băi să-ți intre în cauciuc o PIONEZĂ ??!?  Cât „noroc” poți să ai măi? Și să o mai iei și din plin pe mijlocul roții și nu orice roată ci aia din spate! Incredibil. Bine că ne-am uitat că altfel găuream și cealaltă cameră. Începem iar coborârea cu gandul că nu mai prindem trenul de la ora 19:56 din Pinerolo așa că trebuie să ne îndreptăm spre Susa sau Bussoleno de unde urcau bicicliștii azi dimineață.

 

Din nou socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Ca să ajungem la Susa trebuie să urcăm 5,5 km, e drept de asfalt, dar pe niște pante exact ca la Bâlea lac. Nu tati, dacă era azi dimineață poate ne mai gândeam dar acum nu. Ne oprim fix în mijlocul străzii să ne scărpinăm în cap și să ne decidem. Este 18:10, până la Pinerolo pare numai coborâre ceea ce e bine, partea proastă este că ultimul tren este la 21:00. Avem deci aproape 3 ore la dispoziție deci cam 16km/h media. Reușim? Da reușim ce, e numai asfalt. Așa e. Reușim! Hai să mergem!

 

Cât ziceam că trebuie să fie media? 16? Hmm.. păi și de ce pe bord la bicicletă îmi arată 62-63… aoleu.. 70!!! Da.. 70km/h aveam pe pantă în jos. Nu ne vine să credem. Depășim 3 autobuze, nu știu câte mașini și alți bicicliști mai normali la cap care țineau mâna pe frâne. Or fi zis ăia că am rămas fără frâne. Cam în 2-3 minute facem un traseu calculat anterior in 30-40. E perfect așa ne zicem când intrăm pe drumul județean care spre ajutorul nostru este tot în coborâre. Sincer nu credeam vreodată că o bicicletă, și mai exact eu pe o bicicletă să ajung să depășesc sute și sute de mașini. Fiind Giro d’Italia și câteva orășele cu multe treceri de pietoni se creau foarte des ambuteiaje și viteza medie a mașinilor nu depășea 20-30. În schimb noi mențineam coborârea constantă la 40-50 km/h. Încă mă dor și acum degetele la cât am ținut apăsate frânele de ardeau pur și simplu cercurile la un moment dat și erau pline cu funingine de la saboții de frână. A crescut așa de mult adrenalina în noi încât chiar și în linie dreaptă reușeam să menținem o viteză constantă, pedalând,  de 37km/h, adică aproape maximul posibil la un mountain bike. Nimeni nu se gândea că cu bicicleta o să putem să facem 50 de kilometri într-o oră și 15 minute.  Nici noi, dar coborâm ne dăm seama că nu numai că ajungem la ultimul tren, ci chiar îl prindem și pe cel programat inițial, așa că bagă tare!

 

Am ajuns cu exact 5 minute înainte de plecarea trenului, cu nisip în ochi, noroi pe fată și oboseală în oase dar am reușit. Pulsul inimii îl simțeam direct în cap și, și acum stau și mă întreb cum am reușit și ce o fi fost în capul nostru. A fost dorința de adrenalină și am obținut-o și împreună cu asta am obținut și un bronz pe mâini cu mănuși de acum mă întreb cum naibă o sa mă duc eu la serviciu așa? : )

 

Dar vrei să te bagi la traseul nostru, nu face greșeala să mergi spre Monfol pentru că pierzi peste jumătate din puteri, chef și distracție așa că îndreaptă-te spre Les Clotes atunci când părăsești Salice. Pedalare plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=YUMye0VNyxc

 

 

 

Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)

Se încarcă...

.

Galerie Foto

.

  3 Responses to “Cu bicicleta la 2.600 de metri”

  1. Nu stiu de unde ai mai avut resursele necesare sa mai scrii la o zi dupa traseul asta!

    Si inca cu detalii 😉

    Bravo!

    Ionut Uluiteanu

  2. Am impresia ca inainte de a va avanta in excursia – kamikatze nu prea v-a interesat echiparea bicicletelor pentru astfel de traseu! Doza de nebunie a compensat lispurile tehnice :)) Bine ca ati ajuns cu bine la destinatie dar, alta data luati-va niste “bicle” care sa corespunda tehnic! Si ca sa va vina din nou pofta de excursii pe doua roti, vizionati asta: )) http://www.youtube.com/watch?v=Q-m0U3HtzMY&feature=share

    P.S. La cat mai multe postari, ca sunt taaare distractive! :))

    • Salut! As putea spune ca intotdeauna o doza de nebunie “bate” cel mai tare echipament! 🙂 In “apararea” noastra as putea spune ca articolul e mai vechi si intre timp am mai “evoluat” uite dovada in a doua jumatate a acestei postari : http://zambetesiamintiri.ro/2012/11/senzatii-extreme-pe-patru-si-pe-doua-roti-2.html 🙂 Oricum, downhill nu mai fac, decat coborari asa “normale” pentru ca inca ma resimt dupa aproape 8 luni de la coborarea din linkul anterior 🙂 De bicicleta ce sa spun, eu tot pe aia o am, un pic modificata (mai multe pinioane de urcare si janta dublu ranforsata) in schimb prietenul meu a cheltuit vreo cateva mii de “euroi” pe un Cube si intentionam sa repetam experienta din Piemonte. 🙂 P.S. Multumesc pentru aprecieri 🙂

Cristi si Diana