Aug 292011
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Gataaaaa… Concediuuuuu,  în sfârșit!!!! Nici nu poți să iți închipui de când așteptam ziua asta dar cred că cel mai mult Diana că s-a apucat să facă bagajul cu 2 săptămâni înainte să plecăm. Nu mai avem răbdare până sâmbătă dimineața cum programasem inițial și rezervăm un hotel și în Nisa și plecăm chiar de joi seara imediat după ce ieșim de la serviciu. Zburăm pur și simplu prin Milano până ajungem la autostradă și mai repetăm o dată traseul cu voce tare pentru că tot nu ne vine să credem că o să vizităm atât de multe locuri frumoase. Deci, îi dau lucrare de control Dianei care începe să descrie cum am organizat noi totul și în timpul acesta eu visam cu ochii deschiși: prima oprire Nisa, 2 nopți că promisesem că rămânem aici data trecută să vedem mai bine orașul și să ne mai bucurăm de marea albastră ca cerul. Urmează apoi drumul spre Barcelona pe parcursul căruia o să vizităm și localitățile Arles nu îmi mai aduc aminte de ce, Santa Maria del Mer, o mică cetate construită într-o deltă iar la malul apei se află o dună imensă de nisip, de 50 de metri înălțime, ce îți oferă imagini spectaculoase odată ce ai reușit să o escaladezi.

Urmează apoi cetatea Aigues Mortes al cărei nume derivă de la minele de sare ce sunt pe aici prin zonă. O să intrăm triumfători într-o sâmbătă noaptea in Barcelona unde o să ne bucurăm de soarele fierbinte și plaja pe ritmuri de flamenco timp de 3 zile pline ca apoi să continuăm în stil spaniol cu câteva paella delicioase în capitala economică a peninsulei Iberice, Madrid, nu înainte de a vizita mănăstirea Monserat situată la doar 60 de km de Barcelona, capitala catalană. După 2 zile în orașul în care Mourinho reînvie fotbalul o să schimbăm soarele torid și arșița verii cu briza oceanului Atlantic atunci când o să poposim în orașul lui Vasco da Gama, Lisabona, vizitând în drumul nostru și fosta capitală a Portugaliei și unul dintre cele mai vechi orașe din Europa, Evora. Sperăm ca valurile oceanului să ne încânte pe parcursul celor 4 zile cât o sa poposim în Lisabona iar micile orășele de pe coasta Atlanticului să ne lase doar cu amintiri plăcute și poze memorabile.Cu greu o să părăsim Lisabona și datorită faptului că o să trebuiască să facem 940 km într-o zi dar o sa ne bucurăm de orășelul de basm San Sebastian din golful Biscaya urmând să terminăm concediul nostru cu o mică oprire în Lyon și un scurt popas la Geneva și sper ca prin imaginile și filmulețele pe care o să le facem să trăiești și să respiri și tu pentru câteva clipe, atmosfera feerică a acestor locuri și de ce nu să te decizi să explorezi mai în detaliu locuri pe care noi nu le vom surprinde așa bine.






Bravo Diana! ai descris traseul în mod exemplar chiar dacă la un moment dat am fost întrerupți de un bizon cu un cu Ferrari care a trecut pe lângă noi cu peste 230Km la oră, pe lângă Sanremo de mi-a împins efectiv mașina de pe drum de am crezut că e hipersonicul ăla al americanilor scăpat de sub control. Între timp, cu una cu două, fără alte peripeții am ajuns la Nisa. Seara nu a fost spectaculoasă pentru că eram obosiți, așa că am luat o shaorma că ne venise apă în gură după ce văzusem 2 tinerei cum înfulecau cu poftă și apoi somn în frumosul nostru hotel Villa Nice, de pe Promenade des Anglais, pe malul mării, cel puțin așa părea pe hartă că nu se vedea nimic că eram la etajul 1 și aveam și un imens palmier la geam.

 

Prima zi oficială de concediu, Nisa, soarele strălucește, păsărelele cântă, cârca se îndreptase pentru că patul fusese extraordinar iar ceasul anunța ora 11. Mamăăă am dormit ca niște purceluși, hai la plajă că trece ziua pe lângă noi. Cum unde sunt papucii tăi de baie? Păi pe mine mă întrebi? Nu tu făceai bagajul de 2 săptămâni? Eu mi i-am luat, uite! Ce că papucii ăștia parcă sunt de copii mici… aaaa… nuuu.. am luat papucii tăi… la naiba!  Îți aduci aminte când ti-am povestit de Nisa și ți-am zis că aici plaja arată ca orbita lu` Saturn, plină de bolovani? Ei bine o să fie foarte distractiv să mă schimonosesc la fiecare pas pentru că, chiar dacă eu am talpă de ziler, tot doare ca naiba. Asta e.. măcar îi are Diana și nu mă mai cântă în cap. Înainte de plajă, evident mâncare, așa că ne oprim la un  mic dejun englezesc cu șuncă prăjită, omleta și alte specialități de regim. Primesc 2 oua ochi că probabil că ăla își închipuia că le dau eu cap în cap până le fac omletă dar măcar îmi aduce șunculița mult așteptată. Totul foarte bun dar al naiba de puțin, așa ca la francezi, de mănânci numai să simți gustul și să bifezi pe caiet că ai mâncat și azi. Coborâm pe plajă dar din păcate datorită faptului ca era un pic înnorat soarele nu mai putea să-și desăvârșească reflecția în apa mării și reușea doar să scoată un gri închis, deloc spectaculos. Fiind nori era și puțin răcoare așa că după o scurtă baie și vre-o oră de îndreptat coloana printre bolovani, ne întoarcem în cameră să ne continuăm somnul de frumusețe și să mai citim una alta. După ce ne-am încărcat bateriile și indicatorul de frumusețe arăta full, ieșim la o mică plimbare prin oraș să-l explorăm și noi mai în detaliu nu doar de pe malul mării. La o privire mai amănunțită, nu ne mai impresionează așa mult.





Adică, să nu spun prostii și tu să înțelegi altceva, partea de lângă mare este de vis, cu zone rezidențiale de vezi numai în filme, cu peisaje de te lasă fără glas și cu restaurante, cazinouri și baruri de noapte la tot pasul. Cu cât urci în schimb mai sus pe coastă, toată aceasta frumusețe dispare dar rămân totuși omniprezenții palmieri iar cum eu sunt înnebunit după  palmieri rămâne totuși un oraș foarte atrăgător și plăcut pentru un concediu, dar un pic cam scump că de, ești pe Coasta de Azur nu în Vamă.




 

 

 

 

Mergem, ca data trecută, sus în parcul de unde am făcut pozele ălea artistice dar cum spuneam, de data asta apa nu mai e turcoaz. Nori neserioși! Cine v-o fi chemat… ia ghici? Oricum, acum că avem mai mult timp reușim să explorăm mai bine parcul acesta și constatăm că îți oferă priveliști spectaculoase nu numai înspre mare ci la 360 de grade deasupra Nisei. De exemplu înspre port peisajele concurează și chiar poate câștigă cu cele de deasupra mării. Mai facem ceva poze artistice și surprindem chiar și un exemplar din fauna turistică, o capră în fustă roșie care a văzut că ne strâmbam spre mare unde pusesem aparatul dar ce o fi zis ea.. uite și la ăștia cum râd ca proștii așa în gol și s-a băgat fix în fața aparatului zâmbind ca tuta. Ne-am mai plimba noi un pic dar nu știam de ce suntem așa de amețiți și fără vlagă… de abia ne țineam pe picioare… Aoleu! Am uitat să mâncăm!! Excepțional!!!! Eu să uit sa mănânc?! Pe Diana o înțeleg că ea mănâncă numai Vinerea… dar eu?!  Băgăm repede o clătita cu nutella așa cât să nu leșinăm și mergem sus de tot să vedem apusul. Uite ce frumos coboară încet, încet soarele peste minunatul orășel de pe Coasta de Azur. Încă puțin și începe să se ascundă după munți, 5 minute și putem face poza perfectă.




Bonsoir, the park is closed! Please get out! .. se aude în spatele nostru de m-am și speriat. Păi stai mă domnule paznic să facem și noi 2 poze cu apusul ce! Nu, Afară! Hai bă dă-o naiba, parcă ar fi soarele tău! Vezi că mai sunt unii acolo sus, îi zic și până se duce fraierul să se uite apuc să fac 3 poze! Între timp mai venise un cuplu și la rândul lor se îndreptau spre fructul interzis, soarele, și să-l fi văzut pe ăsta cum alerga pe pantă în jos să-i oprească înainte să comită păcatul. Săracii de ei. Ăștia nici măcar nu au apucat să vadă peisajul, ce să mai vorbim de poză, că nu i-a lăsat ăsta să treacă. Hai să mergem că dacă mă mai împinge ăsta mult de la spate îi ard una cu aparatul foto în cap.



 

 

 

 

 

 

 

 Mergem să mâncăm niște brânzeturi, așa să simțim că suntem în Franța și până la urmă pe o străduță plină cu restaurante găsim un loc cochet, fix într-o piață unde cânta un băiat la chitară de te ungea la suflet. Gata. Aici stăm! Comandăm noi brânzica și între timp constatăm că baiatul cu chitara, pe lângă zecile de fani adunase și critici, zic asta pentru că venise unul rupt în gură de beat și îl îngâna acolo în gând pe limba lui și dădea din cap în sens critic, gen vai în ce hal cânți! Dacă m-aș putea ridica de pe bolovanul ăsta, ți-aș arăta eu șlagăre! Dar m-a legat sticla aici la pământ și acum sunt nevoit să îndur muzica ta! Nu apucăm să ne bucurăm prea mult timp de vocea formidabilă a băiatului cu pălărie simpatică pentru că în scurt timp sosește o armată de babuini care începe să se fugărească și să facă tumbe prin piață marcând pe viață o fetiță de 2 anișori ce stătea liniștită în cărucior. Se dau peste cap de 3 ori, dau din fund de 4, ne zăpăcesc creierii cu niște tobe și zdrăncănitoare și apoi fuguța vin la întins mâna după bani. Din fericire, pentru noi, au prins un rus luat în freză și a început ăsta să-i blagoslovească pe limba lui și a mai venit și băiatul nostru cu chitara și le-a zis frumușel că a chemat deja poliția pentru că el avea autorizație să cânte acolo în centru. Cu siguranță babuinii nu aveau nicio autorizație așa că s-au cărat asta și pentru că mai avea puțin și rusnacul nostru dădea cu sticla după ei, spre bucuria „criticului” nostru de mai devreme.




 

 

 

Se reia muzica bună și la rândul nostru reluam mâncatul, înmulțind farfuriile de pe masă cu încă 2 cu cremă de zahăr ars. Păi ce că doar nu credeai că trăiesc doar cu brânză?! Mai cântă ceva timp artistul nostru și după închide prăvălia și la scurt timp și noi pornim agale la o scurtă promenadă pe malul mării în drum spre hotel. Ne oprim la un concert Gipsy style să ascultăm și să dansăm și noi o oră și cu greu trag de Diana să o duc în hotel deoarece nu vroiam să fiu chiar varză mâine pe drum. Nu că ei nu îi este somn, că vrea să danseze un pic, că e încă devreme, replici spuse la oboseală că îndată ce a intrat în cameră a căzut lată pe pat de a trebuit să mă lupt cu ea 20 de minute să se schimbe. Adorm și eu cu gândul că mâine avem 3 orașe frumoase de vizitat în drumul nostru spre Barcelona.




 

 

 

Spre surprinderea mea, ne trezim înaintea ceasului, chiar dacă am chefuit un pic aseară și cât ai zice check-out eu mă spăl, mă ferchezesc și sunt gata de drum, spre deosebire de prințesa mea. Măi, eu nu o să înțeleg cred, toată viața mea ce pisicii mei face o fată dimineața acolo în baie. Pur și simplu acest fenomen depășește vasta mea imaginație. Ca să rămân calm, mă dau un pic pe net și mă mai uit de vreme și alte chestii aiurea, ca după 40 de minute când iese din baie să constat că a ieșit la fel cum a intrat.. sau cel puțin așa mi se părea. Oricum nu are importanță, deci suntem gata de boarding uraaa!!! Gata pe naiba.. the flight has been delayed că sincer așa mă simțeam, ca la aeroport când tot amână aia avionul și tu stai acolo pe o bancă și te uiți de-amboulea la tabela aia cu zboruri. Așa era de fiecare dată când mai ieșea cu câte o cremă în mână sau vr-un instrument de tortură facială și de fapt constatai că se mai adăugau 10-15 minute pe tabela de plecări așa fără prea multe explicații. Gata, sunt chemat la boarding așa că îmi iau biletul (rucsacul) în mână și dau să ies. Biiiip! Eroare de procedură! A uitat crema pentru ten sensibil. Cred că pe lumea asta există creme pentru fiecare părticică din corp! Dar eu sunt în continuare calm și până la urmă decolăm, nu înainte de a mânca ceva.



 

Ajungem la un restaurant pe faleză și nu îmi trebuie mult timp să constat că fata de aici nu are absolut nicio treabă cu chelneria. E clar trebuie să mă înarmez din nou cu răbdare atunci când văd că servea jumătate de masă, se ducea spre alta si pe la jumate își amintea de a 3-a masă, se întorcea la a 4-a să ia comanda, în timp ce a 5-a stătea cu mâna întinsă să plătească de vreo 10 minute. Văzând experiența celorlalți comandăm, după 20 de minute, și cerem și nota de plată odată cu comanda. S-o crezi tu că așa s-a întâmplat, a trebuit să o cer de 4 ori ca să vină după 40 de minute și când ne-a zis că pt plata cu cardul vine imediat ne-am băgat picioarele și ne-am scormonit după banii exacți și pa! Să nu te mai văd! Arles acuș ajungem la tine că sunt doar 290 de km de aici de la Nisa.




Ce ziceam măi? Că ajungem acuș? Și mai ziceam și că sunt calm? Retrag toate aberațiile de le-am zis mai înainte. Nu mai sunt calm, nu mai sunt calm de loc, mai ales pentru că peste melodia de pe CD-ul meu intrau insistent știrile în franceză de îmi venea să arunc pe geam casetofonul. Până la urmă am ascultat ce ziceau că nu aveau încotro. Ziceau ceva de 800 de kilometri în toată Franța, cică bușon și că multe din bușoanele astea sunt pe A8 în direcția Aix-aux-Provence. Au zis localitatea asta de cel puțin 20 de ori în 5 minute. Ia să văd eu pe GPS unde suntem.. hmm.. A8.. zoom aut.. hmm din nou.. mergem în direcția Aix-aux-Provence, ridic ochii la drum și AAAAAAAAAAaaaaa!!! 3 benzi oprite așa brusc în câmp și pe dreapta un semn imens pâlpăia: DANGER BOUCHON! Deci asta însemna bușon firar-ar să fie!!




 

 

 

Să știi că am stat în bușonul ăla de ne-au găsit toate nebuniile… Era foarte grav dacă eu reușisem să mă enervez și nu mai puteam… aveam tot felul de stări confuze ba îmi venea să mă dau jos, să arunc cheile și să las acolo mașina, ba să o iau cu mașina pe câmp că frumusețea la autostrăzile din Franța e că ești închis acolo pe autostradă și nu ieși chiar așa din 20 în 30 de km.. nuuu.. stai acolo si 80 până poți să ieși pe drum național, fie îmi venea să trag frâna de mână și să accelerez în loc să simt si eu că mă mișc, dar asta mi se părea un gest prea bizonic. Până la urmă m-am calmat pentru că simțeam că îmi explotează capul, mai ales când vedeam ca toate bușoanele astea se formau din cauza celor 7-8 bariere de plată instalate la fiecare 20-30 km. Vorba aia.. dai un ban da` stai la coadă! Și nu dai doar UN ban.. dai muuulți bani să te bucuri de minunatele bușoane. Gata ieșim pe națională ca nu mai pot… Dacă mai stăteam un km cred că o luam cu capul. Oricum mai avusesem 2 tentative de a ieși dar toate drumurile duceau ba în vreo fabrică părăsită ba în vreo cale ferată fără trecere pentru mașini.



 

E așa de bine pe națională că imediat ajungem la Arles dar din păcate pierdusem foarte mult timp și ne resemnăm că nu o să mai putem vizita orașul Santa Maria del Mer pentru că se făcuse destul de târziu. Dacă o să faci drumul acesta vara îți sugerez să mergi de la început pe națională și în nici un caz pe autostradă, decât dacă ești masochist. La Arles ne-am oprit pentru că era în drumul nostru și cineva ne-a zis că este ok, nu excepțional ci doar ok. Așa mi s-a părut și mie, un orășel de țară, cu câteva străduțe înguste, cu o bisericuță în centru și câteva terase care erau închise că de era 16:30 și la ora asta nu mănâncă nimeni. Pe Diana în schimb nu a atras-o cu nimic orașul acesta mohorât. E adevărat că era și cald și ne era și foarte foame și când Dianei îi e foame ai încurcat-o. : )  Am văzut în schimb că pățaniile descrise de Ion Creangă în Poveste sunt valabile oriunde în lume deoarece unul se chinuia să bage o canapea pe geamul de la etajul 1 al casei, geam evident de 2 ori mai mic decât canapeaua dar el a insistat până a rupt tocul la geam. Și totuși ce mâncăm. La ora asta e deschis doar la arabi cu toate că nu știi prea siguri ce mănânci de la ei. Comandăm două fripturi și vin 2 platouri imense pline cu salată de roșii și deasupra vreo 5 kile de cartofi prăjiți și undeva într-un colț un fel de carne mică mică mică de abia am găsit-o pe sub cartofi. Diana ciugulește un pic și nici nu se atinge de carnea aia că zicea că e suspectă, ba mai face și mișto de mine de mi-a stat mâncarea în gât vreo 3 ore că îmi tot făcea Miau Miau. Plecăm, acesta este unul din orașele care nu ne-a atras absolut de loc și după Nicosia (partea turcă) ocupă locul 2 în orașele în care NU o să ne mai întoarcem. Oricum într-o oră cât am stat aici am apucat să ne dăm seama că nici afară nu sunt peste tot câinii cu covrigi în coadă, mai ales că aici am prins o nuntă și am apucat să vedem ”civilizația” în toată splendoarea ei gen: costum negru cu pantofi si normal, ciorapi albi, blugi cu cămașă înflorată de Hawai, rochii negre de gală, chipurile, cu pantofi din lac mov țipător ce să mai exact ca prin comunele de la naiba în praznic de la noi. Diana bea cea mai nasoală cafea din viața ei și părăsim Arles-ul bifând un mare dislike pe harta excursiilor noastre.


 

Alergăm din nou pe națională fără bușoane și ajungem imediat la Aigues Mortes unde de când intrăm în orășel suntem numai wow, wow, wow!! Odată ce intri ești întâmpinat de un peisaj din epoca medievală, cu un imens castel situat pe malul unui râu, cu o poartă mare de acces în cetate, miros de porcușori la proțap, oameni îmbrăcați în port popular pe ici pe acolo, taverne și magazine cu tot felul de bunătăți și suveniruri ce să mai, dacă nu era câte o bicicletă pe ici pe acolo zău că părea că aici se filmează un film cu Robin Hood. Ne plimbăm pe străzile pietruite și admirăm una alta, luam ceva suveniruri și eu îmi îmbogățesc colecția de pălării cu o nouă achiziție de ziceai că sunt cel puțin regizorul din filmul cu Robin Hood. Băi și ce aș fi mâncat și eu un purceluș din ăla la proțap dar mă umflasem de la mâța aia de zicea Diana în Arles și chiar că nu mai vroiam nici să văd mâncare în fața ochilor dar un cocktail tot bem aici. Stăm și ne bucurăm de priveliștea de la fântâna din centru cetății în timp ce Diana își savura sangria și eu non alcoolicul și decretăm că aici merită să-ți petreci vreo 2 zile, așa cât să prinzi și o plimbare cu barca pe fluviul Ron.  Dar din păcate trebuie să plecăm pentru că este deja ora 21:00 și mai sunt 390 de km până în Barcelona.



     


 
 

 

Ne rugăm frumos la Doamne Doamne și promitem că o să fim cei mai cuminți copii rugându-L să nu ne mai deja bușoane sau cum s-or numi ele în spaniolă și plecăm cu regretul că nu am vizitat și împrejurimile Aigues Mortes unde am auzit că se află o rezervație de păsări flamingo. Rugăciunile ne-au fost ascultate și ajungem fără nici un fel de problemă la Barcelona la ora 12:50 când orașul se pregătea de viață și noi de somn că de vreo 3 ori îmi picase capul pe spate pe autostradă în timp ce Diana dormea dusă. De mâine Fiestaaaaaaa!!!!!





Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

.
Aug 112011
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească” …. Măi ce vorbe măreţe şi eterne a rostit domnul Ion Creangă, zău că şi mie „parca îmi sare şi acum inima de bucurie”… Data trecută mă grăbeam să plec la mare şi nu am apucat să-ţi povestesc cum a fost pe acasă. La început l-am înjurat pe ăla de mi-a furat portofelul că mă pune pe drumuri după acte, dar acum dacă stau să mă gândesc mai bine chiar mă bucur de asta ,să zicem, că aşa am avut motiv să mă duc să-i văd pe ai mei că nu mai fusesem de la Paşte.

 

 
Prind autobuzul relativ lejer pentru ca am plecat de la servici mult mai devreme… eram atât de nerăbdădor încât abia pe la jumătatea drumului mă întreb dacă sunt în autobuzul care trebuie. Cu riscul de a părea cretin întreb totuși pe tipa de lângă mine, de parcă mai puteam să fac ceva. Se uită tipa la mine zicând în gândul ei ca e cea mai proastă replică de agățat pe care a auzit-o vreodată dar îmi confirmă totuși. E drept că eram fără Diana, că din păcate nu mai are multe zile de concediu, dar oricum eu sunt om serios, cum să mă dau la urâțica aia 🙂 În doi timpi și trei mișcări am bifat Aeroport , mâncare (evident ai spune tu nu?) , avion și m-am tolănit pe scaun: Ahh.. ce relaxare… Târgu Jiu acuș zbor spre tine.  Ce bine că e Miercuri azi şi „nu e mulți ghiolbani” în avion și în sfârșit pot să dorm liniştit, mai ales că pot să mă odihnesc de unul singur pe cele 3 scaune doar pentru mine… cred că azi le-au dat după gabarit. Mă trezesc până la urmă zgâlțâit și în aplauzele mulțimii de am crezut că am căzut din lojă la teatru. Mamă, am dormit tot drumul, aşa eram de frânt. Măi nu ştiu tu, dar eu nu o să înțeleg niciodată de ce aplaudă lumea când aterizează avionul, mai exact de ce aplaudă românii când aterizează avionul?!? Dacă nu ştii nici tu, nu te preocupa pentru că, cred, că nici Nietzsche, daca mai trăia, nu reușea să înțeleagă așa că, eu cel puţin, o să mă las păgubaș. Haaa.. ce cuvânt am folosit… păgubaș… da.. exact așa am rămas după călătoria cu taxiul până la Gara de Nord. Știam că o să trebuiască să mă războiesc cu noua specie de homosapiens involutus „taximetrist grumaz gros”, dar știam și că am doar 20 de minute la dispoziție să fiu în tren, ultimul tren, mai exact, spre Târgu Jiu, așa că de data asta a câștigat bizonul spărgător de semințe, nu înainte de a mă „stoarce” bine.

 

 
 
La tren mă aștepta soră-mea care era prin București la o colegă și hotărâsem să ne întoarcem împreună acasă și bine am făcut că dacă nu lua ea biletele dormeam la hotelul Vraja Gării și micul dejun îl luam la McHiltons. Dar așa ajung la fix… tocmai când soră-mea mai avea un pic să-l tragă pe conductor jos din tren că cică el nu trebuie să plece până nu vin eu.. Chestia asta m-a umplut de respect… că inițial am crezut că un tren întreg a stat 5 minute după mine dar apoi am realizat că am ajuns doar mai devreme. Era 23:40. Urcăm și constatăm că într-adevăr eram la clasa 1, exact așa cum luasem bilet. În pachetul „all inclusive” aveam saună, că erau vreo 40 de grade în compartiment, duș, deoarece curgeau apele pe mine ca balele lu’ ăla mic de-l ținea o tanti în brațe, muzică să ne gâdile urechile într-un mod hidos că horcăia o babă de ziceai că-i pe motorină combinată cu ţuică și multă multă distracție deoarece în vagonul nostru toată lumea trecea și dădea like și apoi se așeza pe jos la povești. Offf CFR-ul cât mi-ai lipsit tu mie…. Sunt 6 ore lungi bată-le să le bată dar în sfârșit sunt acasă…. Ce frumos.. parcă totul mi se pare mai frumos, chiar și gara aia hodorogită mi se pare lux. După câteva palavre și amintiri cu ai noștri ne băgăm la somn.. pe la un 7 dimineața așa…
 

 

Bună dimineața.. este ora 8.. da, tot dimineața.. mamă ce m-am odihnit… Mă simțeam de parcă mi-au căzut toate țiglele de pe casă în cap… dar așa pe rând nu toate o dată. L-am mai înjurat o dată pe ăla de mi-a furat portofelul că din cauza lui trebuie să trec eu prin chinul acesta de a-mi reface documentele, dar apoi am văzut, din nou și jumătatea plină a paharului. Și plec încă adormit spre poliție să-mi facă poză de buletin. Nu vrei să vezi cum am ieșit… cred că ai râde 3 ore non stop și apoi ai folosi poza să-ți înțarci copii și consideră că totuși doamna de acolo a fost drăguță și a încercat de 3 ori ca să scoată una în care să mi se vadă toți ochii. După experienţa de trezire în lumina bliţurilor, de păream cel puţin Charlie Sheen după o beţie tare de-a lui, îmi vine un chef nebun să mă plimb pe centru să mai revăd câteva locuri, dar crezi că reușeam.. ziceai că sunt zombi.. așa că m-am dus să mă culc. Am apucat să revăd totuși cum a fost schimbată fațada întregului centru care mie sincer îmi place foarte mult, chiar dacă sunt unii de comentează, chiar a făcut treabă bună primarul acesta și ține cont că e de la un partid care mie nu îmi place, dar îmi place de el ca persoană. Îl felicit pentru realizări, Târgu Jiul a devenit acum un oraș foarte șic și foarte modern și fără să îl laud aiurea, chiar bate multe orașe din țară.  În seara asta nu am mers la apartament ci la casă pentru că am avut eu chef să stau în curte, la iarbă și să nu fac nimic, doar să lenevesc și să respir aer curat. Mamă ce curat e aerul de acasă… nu mă mai săturam. Am mai stat la povești cu soră-mea și apoi am încercat să mă culc devreme că a doua zi urma să mă strâmb şi pentru permis și apoi aș fi vrut totuși să vizitez locurile natale ca să-mi retrezesc amintiri plăcute…

 

 

 

 

Altă zi de şedinţe foto, of of… şi e aşa de plăcut să te plimbi la 35 de grade ca un pinguin la costum și cravată. E de-a dreptul excepțional, noroc că acum sunt fântânile ăstea arteziene pe centru care mai împrospătează un pic aerul
că altfel cred că se topea şi slănina pe mine. După binecunoscuta procedură, pe care nu vreau să o descriu în detaliu, gen du-te la ghişeul X, ia ştampila de la Y, la CEC ai fost? Cu notarul ai semnat băieţică? Păi ce faci mă tu nu ai timbru? Şi tot aşa… surprind multele organe ale legii cu calmul meu şi dobor zid după zid până ajung la şedinţa foto unde nu îmi găseam buletinul pe care îl ridicasem cu o jumătate de oră în urmă… M-au cam trecut vreo 3 ape dar pînă la urmă l-am găsit. Gata pa, sper să nu vă mai văd vreo 10 ani cel puţin. Acum în sfârşit pot să mă plimb liniştit si să admir prefectura, să intru un pic în micuţa bisericuţă din centru, să mă plimb pe aleile noi formate şi pe sub grădina suspendată instalată aici, dar nu în ultimul rând să revăd monumentul Ecaterinei Teodoroiu şi să mă răcoresc în briza artezienelor cu apa cristalină a Tismenei, că îmi amintesc eu de când eram copil că apa aia bună şi rece de la Târgu Jiu vine din râul Tismana; nu știu dacă și la arteziene.

 


De când am plecat de acasă am întâlnit puţine oraşe unde poţi să bei apă direct de la chiuvetă fără să rişti să faci mormoloci la stomac, alge pe esofag sau piatră la rinichi. După multă gură cască şi câteva poze cu telefonul mobil (că am fost aşa de bucuros că am uitat aparatul foto acasa) am plecat agale spre Coloana Infinitului, trecând pe lângă imensul tribunal şi pe lângă biserica de pe axă unde am avut şi ceremonia căsătoriei. Nu ştiu dacă tu cunoşti povestea cu AXA (Masa tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului, Biserica Sfinții Apostoli și Coloana Infinitului) asta pentru că sunt două explicaţii: una simbolistă şi una religioasă. Amândouă sunt foarte interesante.


 Nu ţi le descriu acum dar dacă eşti curios poţi să citeşti aici:
http://www.romanianmonasteries.org/ro/romania/ansamblul-brancusi (n.b. în articol nu este menţionat că întregul ansamblu a fost restructurat complet acum câţiva ani). Pe lângă  Coloana infinitului, pe care nu are rost să ţi-o descriu pentru că aş înşira pagini întregi, există totuşi un loc care îmi trezeşte amintiri plăcute şi anume Liceul Economic, fostul meu liceu. De data asta îl văd doar aşa pe afară, constatând că acum arată foarte bine, l-au restructurat şi l-au extins faţă de ce era acum 11 ani, în toamnă o să-l văd şi pe dinăuntru pentru că am reuşit până la urmă să ne organizăm şi să ne reunim majoritatea colegilor de liceu. Plimbărica se termină bineînţeles cu o mică gustare, că doar nu te aşteptai la altceva, aşa că sunt invitat de surioara mea la fosta cofetărie Dantex (actualul Ambasador), o cofetărie super cochetă pe strada Victoriei, relativ central unde se mănâncă excelent. Acum e mai mult decât o cofetărie dar eu vreau doar clătite cu nutela şi banane… aşa de regim! : ) M-am plimbat ceva şi astăzi şi gata am rezolvat şi cu documentele şi nu mai am stres. De mâine pot să mă plimb şi să fac ce vreau, mai ales că e sâmbătă.



 

 

Noaptea a trecut relativ repede şi în sfârşit am reuşit să mă odihnesc şi eu şi zic gata cu babalâceala, trebuie să facem ceva. Îi mobilizez şi pe ai mei şi pornim spre valea Sohodolului. Îmi place la nebunie aici, tot drumul este de-a lungul râului şi prin munţi şi mă bucur că a fost declarată rezervaţie naturală zona, pentru că aşa vine măcar conservată. Oricum poţi să intri şi să vizitezi, să campezi sau chiar să faci alpinism. Îmi mai arată taicămiu pentru a mia oară inelul dacilor (o gaură undeva sus în piscul munţilor) reamintindu-mi legenda şi spunându-mi că dacii până acolo sus îşi urcau logodnicele în braţe înainte să le ia de soţii şi că aşa trebuia să fac şi eu. Normal că răspunsul meu deloc filozofic nu a întârziat să apară şi cum i-am explicat lui îţi explic şi ţie că le-or fi urcat ei atunci cu siguranţă dar sigur ei nu mâncau paste şi pizza sau „big meci” şi crispy strips pe vremea aia şi cu siguranţă nu stăteau 9 ore pe zi benoclaţi într-un monitor nemişcaţi pe un scaun. Eu abia am reuşit să o trec pragul la cameră fără să o dau cu capul de ușă şi el mă pune să mă cocoţ până acolo sus, auzi. O fi ea slăbuţă dar totuşi..

 


Mai facem 2 -3 poze încântaţi de peisaj şi plecăm spre alt loc unde mi-am petrecut vreo câţiva ani când eram doar un prichindel şi anume la Tismana, locul care îi place foarte mult mamei mele, că acolo a lucrat şi locuit mămica ei… şi ştii tu cum e cu mămica la unii.. acolo e raiul pe pământ. De data asta chiar aşa este, adică chiar este un loc deosebit Tismana, chiar ca oraş (că dacă nu ştii a fost declarat oraş) dar şi ca privelişti şi atmosfera pe care ţi le oferă, începând de la hanul de la intrare, cu lacul lui cochet sau monumentul de la Padeş (câţiva km mai în colo) şi continund cu „Piaţa Sfatului” și imediat după, fosta Arta Casnică, mândria oraşului de odinioară şi continund cu multitudinile de pensiuni construite de-a lungul râului Tismana oprindu-ne în celălalt capăt al oraşului unde domneşte inpunător locaşul spiritual al ctitorului Nicodim, Mănăstirea Tismana (vezi mai multe aici:
http://www.romanianmonasteries.org/ro/alte-manastiri/tismana), iar dacă ai condiţie fizică bună  şi te avânţi  pe cărările munţilor Parâng regăseşti schitul ferit de privirile curioşilor.

 


 Noi nu aveam aşa condiţie excelentă şi ne-am mulţumit să vedem doar (în sens restrictiv) mănăstirea. Am ignorat bizonul de ambala BMW-ul fix în poarta mănăstirii cu muzica dată la maxim dar nu m-am abţinut să nu-i trag cea mai acră privire pe care am putut să o scot, din păcate fără folos şi am urcat spre culmile înalte ale aşezării să ne revigorăm spiritual. Din păcate era închisă pentru că se renova aşa că am stat un pic prin curtea interioară şi am aprins o lumânare. De la mănăstire am luat cale întoarsă spre oraş şi înainte de a ajunge în centru am văzut un fel de străduţă la stânga… şi mă întrebam ce o fi acolo. Ai mei zic că cică s-ar ajunge exact la intersecţia cu Hobiţa (locul unde s-a născut Constantin Brâncuşi) aşa că, întru-cât conduceam eu că acum aveam dovadă, virez spre locul misterios. Wow… este excepţional aici, eşti efectiv pe un drum în mijlocul pădurii, nu trece nicio maşină şi peste tot e plin de verdeaţă şi simţi parcă natura tremurând.

 


Ne oprim să mâncăm mure (de 15 ani nu am mai mâncat mure direct de pe rug) şi să admirăm mirificul loc. Ajungem apoi la un sătuc, căruia nu îi mai reţin numele, unde îţi jur că dacă nu vedeam merţanele şi skodele pe la porţi puteam să pun pariu că oamenii de aici încă nu ştiu că nea Nicu’ nu mai e. Prin deltă am mai auzit de un loc aşa, dar şi aici, după ce treci de prima parte a oraşului, chiar ai impresia că te-ai întors 40 de ani în timp. Am rămas super marcat şi foarte nostalgic cînd am văzut băbuţele la poartă ca pe vremuri şi îmi povestea maicămea că pe strada asta mergeau ei cu autobuzul la „oraş” când ea avea 15 ani şi sincer cu ce vedeam în jurul meu reuşeam uşor să reconstruiesc imaginile de atunci. Când ajungem pe la „civilizaţie” peisajul devine brusc neinteresant şi toţi membrii echipajului mă părăsesc pe rând ducându-se în vizită la Moş Ene. Mamă ce m-aş fi dus şi eu, mai ales că undeva mai sus de Tismana, la o terasă Valea.. nu ştiu cum mâncasem o ciorbă de burtă de nota 10. Dar na, am zis să nu fiu impertinent și să fac o manevră bruscă ca apoi când se trezeau şi mă întrebau ce s-a întâmplat eu să le răspund: nu ştiu că acum m-am trezit şi eu. Știam că aşa nu o să mai doarmă nimeni dar totuşi, nu mai sunt copil mic. Ajung la casa faimosului sculptor Constantin Brâncuşi dar nu opresc ci merg mai înainte că ştiam eu un loc unde treci cu maşina prin apă şi ajungi la o insuliţă unde sunt expuse câteva opere. Îmi place foarte mult aici, mai ales să stau aşa pe malul râului. Cu greu mă desprind de amintiri şi susurul apei şi plec spre casa artistului, dar cum încă toată lumea era la petrece cu nenea Ene, nu mai opresc ci fac doar o poză din maşină. Oricum, am adus aşa de mulţi prieteni aici încât tanti de acolo ajunsese la un moment dat să mă cunoască pentru că o dată mi-a zis: Da dvs. nu aţi fost şi acum 2 săpămâni? Deci ştiam povestea. Dacă vrei să o ştii şi tu, vezi aici:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i . Gata, ne întoarcem acasă că ne e cam somnel la toţi. Încheiem seara cu un mic grătar făcut în curte şi cu 2-3 pahare de vorbă îndulcite cu amintiri.

 



 

 

 

 

 

 

 

 

Azi e duminică, ştiu asta şi datorită faptului că m-a zdrăncănit clopotul de la biserica din sat până m-a trezit. Ar fi trebuit să merg şi eu, dar eu nu sunt chiar aşa de religios, adică nu că sunt ateu dar nu urmez chiar ritualurile ca la carte să zicem. Merg oricum până la cimitir la văru-miu şi apoi plecăm să o vedem şi pe cealaltă bunică, că cei din partea lu’ taicămiu sunt vecini cu noi. Dincolo, în satul Pinoasa, e ca în satul ăla de pe lângă Tismana, timpul pare să se fi oprit în loc, iar în general de câte ori îmi văd mamaile parcă nu s-au schimbat de loc, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi îndeletniciri, aceeaşi voinţă de muncă şi bineînteles aceeaşi mâncare bună. Of Doamne deja nu mai pot. De ce la toate rudele la care te duci trebuie să mănânci ceva?! Hai mamaie că ți-am făcut si d-asta şi de cealaltă şi din aia de-ţi place ţie şi normal că nu poţi să refuzi că na… nu mănânci pe la ei.. ce ai? Eşti supărat cumva? Ce s-a întîmplat? Aşa că bagi în tine ca-n curcanul naşului şi speri să se termine ori mâncarea ori ziua că altfel explodezi! Mâncarea din păcate nu se termină niciodată că aici totul e din curte. Hai să-ţi tai o găină mamaie să o iei cu tine în Italia, că departe te-ai dus mamaie, continuă suspinând… Acum, asta îmi mai lipsea mie să mă plimb cu găina în traistă pe avion… Lasă mamaie că nu e nevoie, plus că nu mă lasă ăia în avion cu mâncarea ştii mata cu teroriştii ăştia. Dacă ascultă şi ea la televizor unde au înebunit toţi şi numai terorişti, crime, violuri şi alte tâmpenii difuzează, a auzit şi ea şi mă crede. Hai, da o sticlă de vin tot iei! Explică-i care e politica cu lichidele la check-in şi că eu am doar bagaj de mână… şi în plus eu nu beau vin… O iau oricum că o bea taicămiu! : ) Stau şi mă gândesc că e frumos aici, şi linişte, dar sincer nu cred că aş rezista mai mult de o săptămână, hai 2. Aşa rupt de tot, nu tu internet, nu tu calculator, nu tu muzică . Bine ai cablu dar la TV sunt numai tâmpenii… Nu ştiu, eu aşa mă simt, poate ţie îţi place. Eu am şi defectul că sunt prea dependent de tehnologie… dar uşor uşor mă eliberez.

 

 

 

Azi aş da şi o fugă la Rânca sau la băile balneoclimaterice de la Săcelu că am auzit că au făcut super frumos pe acolo, doar că din păcate nu prea este timp aşa că mă mulțumesc să-mi amintesc cum este pe acolo. Ar trebui totuşi să mă duc la Rânca o dată şi vara că iarna am fost şi este super frumos. Bine acum a aflat toată lumea de Rânca şi se duc buluc acolo, sau la rafting pe Jiu, ceea ce este foarte bine pentru o zonă care trăieşte doar dintr-o industrie pe cale de dispariţie, mineritul, dar totuşi acum nu prea mai poţi să te bucuri de tot că e plin de turişti. Oricum, câteva locuri ascunse şi wild încă mai ştiu aşa că turiştii pot să se ducă în zonele arhicunoscute, eu am locurile mele ca de exemplu o pensiune undeva mai sus de satul Novaci unde tanti patroana face nişte clătite cu brânză de te lingi pe degete. Prin zona aia am rămas într-o iarnă fără frâne la maşină… Erau -15 grade afară şi eu mă încălzisem ca un boiler pe cărbuni și transpiram mai tare cu fiecare viraj…. Nasoală experienţă. Cum spuneam, din păcate nu reuşim să ajungem azi aşa că mă mulţumesc tot cu curtea casei mele din comuna Corneştii Noi.

 

Azi e luni şi e ultima zi acasă că apoi merg iar la Hotel CFR cu saună şi jacuzzi, aşa că mai dau câteva ture prin oraş, pe la Lido, pe la Școala numărul 1 unde am făcut eu gimnaziul, ajung iar la liceu şi îi mai fac o poză de nostalgie, apoi merg cu Roxi în parc, pe insuliţă şi constatăm cu surprindere că aici este un întreg plan de restructurare a zonei şi nu e doar din ăla pe hârtie, chiar se mişcă ceva şi chiar a devenit foarte frumos locul ăsta unde până acum 10 ani erau numai câini și mărăcini. Tot mergând înainte pe insula asta ajungi până la urmă la barajul de pe Jiu (unul din ele că sunt vreo 3 aici în zonă) şi traversăm Jiul, la înălţime, pe podul fostei mocăniţe (un tren pe aburi care aducea odată lemne de la Tismana la combinat la Târgu Jiu) cu destinaţia Dealul Târgului, cel mai înalt punct de unde se poate vedea o panoramă a întregului oraş. Păcat că au desfinţat pur şi simplu mocăniţa. Se putea face o chestie aşa de tare, gen vestul sălbatic şi să vezi atunci turism, gândeam eu cu voce tare către sorămea…. Da, continuă ea, dar din păcate în ziua de azi se merge doar pe consumatorism pur, uită-te în jurul tău (nu acum că acum sunt scaieţi) şi zi-mi ce vezi? Doar bănci, termopane, supermarketuri şi iar bănci… Foarte mare dreptate are.. şi are doar 21 de ani.. Ar fi bine ca generaţia ei sau a mea să vadă un pic mai în profunzime lucrurile dar din păcate nu cred că o să se întâmple curând.

 

 

Închei mica aventură cu imaginea „de sus” a Târgu Jiului, cu imaginile din trecut pe care oricât ar trece timpul şi oricât de departe aş fi, nu o să le uit niciodată precum şi cu convingerea că, totuşi o să se schimbe ceva…  chiar şi la CFR : ) Acum gata, mai am un pic şi plec în vacanţă, am documente, am voie bună am tot ce îmi trebuie să plec în concediu.. Mai puţin cardul de credit care mi-a fost clonat… dar asta e o altă poveste….. :)))



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

.