Aug 112011
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească” …. Măi ce vorbe măreţe şi eterne a rostit domnul Ion Creangă, zău că şi mie „parca îmi sare şi acum inima de bucurie”… Data trecută mă grăbeam să plec la mare şi nu am apucat să-ţi povestesc cum a fost pe acasă. La început l-am înjurat pe ăla de mi-a furat portofelul că mă pune pe drumuri după acte, dar acum dacă stau să mă gândesc mai bine chiar mă bucur de asta ,să zicem, că aşa am avut motiv să mă duc să-i văd pe ai mei că nu mai fusesem de la Paşte.

 

 
Prind autobuzul relativ lejer pentru ca am plecat de la servici mult mai devreme… eram atât de nerăbdădor încât abia pe la jumătatea drumului mă întreb dacă sunt în autobuzul care trebuie. Cu riscul de a părea cretin întreb totuși pe tipa de lângă mine, de parcă mai puteam să fac ceva. Se uită tipa la mine zicând în gândul ei ca e cea mai proastă replică de agățat pe care a auzit-o vreodată dar îmi confirmă totuși. E drept că eram fără Diana, că din păcate nu mai are multe zile de concediu, dar oricum eu sunt om serios, cum să mă dau la urâțica aia 🙂 În doi timpi și trei mișcări am bifat Aeroport , mâncare (evident ai spune tu nu?) , avion și m-am tolănit pe scaun: Ahh.. ce relaxare… Târgu Jiu acuș zbor spre tine.  Ce bine că e Miercuri azi şi „nu e mulți ghiolbani” în avion și în sfârșit pot să dorm liniştit, mai ales că pot să mă odihnesc de unul singur pe cele 3 scaune doar pentru mine… cred că azi le-au dat după gabarit. Mă trezesc până la urmă zgâlțâit și în aplauzele mulțimii de am crezut că am căzut din lojă la teatru. Mamă, am dormit tot drumul, aşa eram de frânt. Măi nu ştiu tu, dar eu nu o să înțeleg niciodată de ce aplaudă lumea când aterizează avionul, mai exact de ce aplaudă românii când aterizează avionul?!? Dacă nu ştii nici tu, nu te preocupa pentru că, cred, că nici Nietzsche, daca mai trăia, nu reușea să înțeleagă așa că, eu cel puţin, o să mă las păgubaș. Haaa.. ce cuvânt am folosit… păgubaș… da.. exact așa am rămas după călătoria cu taxiul până la Gara de Nord. Știam că o să trebuiască să mă războiesc cu noua specie de homosapiens involutus „taximetrist grumaz gros”, dar știam și că am doar 20 de minute la dispoziție să fiu în tren, ultimul tren, mai exact, spre Târgu Jiu, așa că de data asta a câștigat bizonul spărgător de semințe, nu înainte de a mă „stoarce” bine.

 

 
 
La tren mă aștepta soră-mea care era prin București la o colegă și hotărâsem să ne întoarcem împreună acasă și bine am făcut că dacă nu lua ea biletele dormeam la hotelul Vraja Gării și micul dejun îl luam la McHiltons. Dar așa ajung la fix… tocmai când soră-mea mai avea un pic să-l tragă pe conductor jos din tren că cică el nu trebuie să plece până nu vin eu.. Chestia asta m-a umplut de respect… că inițial am crezut că un tren întreg a stat 5 minute după mine dar apoi am realizat că am ajuns doar mai devreme. Era 23:40. Urcăm și constatăm că într-adevăr eram la clasa 1, exact așa cum luasem bilet. În pachetul „all inclusive” aveam saună, că erau vreo 40 de grade în compartiment, duș, deoarece curgeau apele pe mine ca balele lu’ ăla mic de-l ținea o tanti în brațe, muzică să ne gâdile urechile într-un mod hidos că horcăia o babă de ziceai că-i pe motorină combinată cu ţuică și multă multă distracție deoarece în vagonul nostru toată lumea trecea și dădea like și apoi se așeza pe jos la povești. Offf CFR-ul cât mi-ai lipsit tu mie…. Sunt 6 ore lungi bată-le să le bată dar în sfârșit sunt acasă…. Ce frumos.. parcă totul mi se pare mai frumos, chiar și gara aia hodorogită mi se pare lux. După câteva palavre și amintiri cu ai noștri ne băgăm la somn.. pe la un 7 dimineața așa…
 

 

Bună dimineața.. este ora 8.. da, tot dimineața.. mamă ce m-am odihnit… Mă simțeam de parcă mi-au căzut toate țiglele de pe casă în cap… dar așa pe rând nu toate o dată. L-am mai înjurat o dată pe ăla de mi-a furat portofelul că din cauza lui trebuie să trec eu prin chinul acesta de a-mi reface documentele, dar apoi am văzut, din nou și jumătatea plină a paharului. Și plec încă adormit spre poliție să-mi facă poză de buletin. Nu vrei să vezi cum am ieșit… cred că ai râde 3 ore non stop și apoi ai folosi poza să-ți înțarci copii și consideră că totuși doamna de acolo a fost drăguță și a încercat de 3 ori ca să scoată una în care să mi se vadă toți ochii. După experienţa de trezire în lumina bliţurilor, de păream cel puţin Charlie Sheen după o beţie tare de-a lui, îmi vine un chef nebun să mă plimb pe centru să mai revăd câteva locuri, dar crezi că reușeam.. ziceai că sunt zombi.. așa că m-am dus să mă culc. Am apucat să revăd totuși cum a fost schimbată fațada întregului centru care mie sincer îmi place foarte mult, chiar dacă sunt unii de comentează, chiar a făcut treabă bună primarul acesta și ține cont că e de la un partid care mie nu îmi place, dar îmi place de el ca persoană. Îl felicit pentru realizări, Târgu Jiul a devenit acum un oraș foarte șic și foarte modern și fără să îl laud aiurea, chiar bate multe orașe din țară.  În seara asta nu am mers la apartament ci la casă pentru că am avut eu chef să stau în curte, la iarbă și să nu fac nimic, doar să lenevesc și să respir aer curat. Mamă ce curat e aerul de acasă… nu mă mai săturam. Am mai stat la povești cu soră-mea și apoi am încercat să mă culc devreme că a doua zi urma să mă strâmb şi pentru permis și apoi aș fi vrut totuși să vizitez locurile natale ca să-mi retrezesc amintiri plăcute…

 

 

 

 

Altă zi de şedinţe foto, of of… şi e aşa de plăcut să te plimbi la 35 de grade ca un pinguin la costum și cravată. E de-a dreptul excepțional, noroc că acum sunt fântânile ăstea arteziene pe centru care mai împrospătează un pic aerul
că altfel cred că se topea şi slănina pe mine. După binecunoscuta procedură, pe care nu vreau să o descriu în detaliu, gen du-te la ghişeul X, ia ştampila de la Y, la CEC ai fost? Cu notarul ai semnat băieţică? Păi ce faci mă tu nu ai timbru? Şi tot aşa… surprind multele organe ale legii cu calmul meu şi dobor zid după zid până ajung la şedinţa foto unde nu îmi găseam buletinul pe care îl ridicasem cu o jumătate de oră în urmă… M-au cam trecut vreo 3 ape dar pînă la urmă l-am găsit. Gata pa, sper să nu vă mai văd vreo 10 ani cel puţin. Acum în sfârşit pot să mă plimb liniştit si să admir prefectura, să intru un pic în micuţa bisericuţă din centru, să mă plimb pe aleile noi formate şi pe sub grădina suspendată instalată aici, dar nu în ultimul rând să revăd monumentul Ecaterinei Teodoroiu şi să mă răcoresc în briza artezienelor cu apa cristalină a Tismenei, că îmi amintesc eu de când eram copil că apa aia bună şi rece de la Târgu Jiu vine din râul Tismana; nu știu dacă și la arteziene.

 


De când am plecat de acasă am întâlnit puţine oraşe unde poţi să bei apă direct de la chiuvetă fără să rişti să faci mormoloci la stomac, alge pe esofag sau piatră la rinichi. După multă gură cască şi câteva poze cu telefonul mobil (că am fost aşa de bucuros că am uitat aparatul foto acasa) am plecat agale spre Coloana Infinitului, trecând pe lângă imensul tribunal şi pe lângă biserica de pe axă unde am avut şi ceremonia căsătoriei. Nu ştiu dacă tu cunoşti povestea cu AXA (Masa tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului, Biserica Sfinții Apostoli și Coloana Infinitului) asta pentru că sunt două explicaţii: una simbolistă şi una religioasă. Amândouă sunt foarte interesante.


 Nu ţi le descriu acum dar dacă eşti curios poţi să citeşti aici:
http://www.romanianmonasteries.org/ro/romania/ansamblul-brancusi (n.b. în articol nu este menţionat că întregul ansamblu a fost restructurat complet acum câţiva ani). Pe lângă  Coloana infinitului, pe care nu are rost să ţi-o descriu pentru că aş înşira pagini întregi, există totuşi un loc care îmi trezeşte amintiri plăcute şi anume Liceul Economic, fostul meu liceu. De data asta îl văd doar aşa pe afară, constatând că acum arată foarte bine, l-au restructurat şi l-au extins faţă de ce era acum 11 ani, în toamnă o să-l văd şi pe dinăuntru pentru că am reuşit până la urmă să ne organizăm şi să ne reunim majoritatea colegilor de liceu. Plimbărica se termină bineînţeles cu o mică gustare, că doar nu te aşteptai la altceva, aşa că sunt invitat de surioara mea la fosta cofetărie Dantex (actualul Ambasador), o cofetărie super cochetă pe strada Victoriei, relativ central unde se mănâncă excelent. Acum e mai mult decât o cofetărie dar eu vreau doar clătite cu nutela şi banane… aşa de regim! : ) M-am plimbat ceva şi astăzi şi gata am rezolvat şi cu documentele şi nu mai am stres. De mâine pot să mă plimb şi să fac ce vreau, mai ales că e sâmbătă.



 

 

Noaptea a trecut relativ repede şi în sfârşit am reuşit să mă odihnesc şi eu şi zic gata cu babalâceala, trebuie să facem ceva. Îi mobilizez şi pe ai mei şi pornim spre valea Sohodolului. Îmi place la nebunie aici, tot drumul este de-a lungul râului şi prin munţi şi mă bucur că a fost declarată rezervaţie naturală zona, pentru că aşa vine măcar conservată. Oricum poţi să intri şi să vizitezi, să campezi sau chiar să faci alpinism. Îmi mai arată taicămiu pentru a mia oară inelul dacilor (o gaură undeva sus în piscul munţilor) reamintindu-mi legenda şi spunându-mi că dacii până acolo sus îşi urcau logodnicele în braţe înainte să le ia de soţii şi că aşa trebuia să fac şi eu. Normal că răspunsul meu deloc filozofic nu a întârziat să apară şi cum i-am explicat lui îţi explic şi ţie că le-or fi urcat ei atunci cu siguranţă dar sigur ei nu mâncau paste şi pizza sau „big meci” şi crispy strips pe vremea aia şi cu siguranţă nu stăteau 9 ore pe zi benoclaţi într-un monitor nemişcaţi pe un scaun. Eu abia am reuşit să o trec pragul la cameră fără să o dau cu capul de ușă şi el mă pune să mă cocoţ până acolo sus, auzi. O fi ea slăbuţă dar totuşi..

 


Mai facem 2 -3 poze încântaţi de peisaj şi plecăm spre alt loc unde mi-am petrecut vreo câţiva ani când eram doar un prichindel şi anume la Tismana, locul care îi place foarte mult mamei mele, că acolo a lucrat şi locuit mămica ei… şi ştii tu cum e cu mămica la unii.. acolo e raiul pe pământ. De data asta chiar aşa este, adică chiar este un loc deosebit Tismana, chiar ca oraş (că dacă nu ştii a fost declarat oraş) dar şi ca privelişti şi atmosfera pe care ţi le oferă, începând de la hanul de la intrare, cu lacul lui cochet sau monumentul de la Padeş (câţiva km mai în colo) şi continund cu „Piaţa Sfatului” și imediat după, fosta Arta Casnică, mândria oraşului de odinioară şi continund cu multitudinile de pensiuni construite de-a lungul râului Tismana oprindu-ne în celălalt capăt al oraşului unde domneşte inpunător locaşul spiritual al ctitorului Nicodim, Mănăstirea Tismana (vezi mai multe aici:
http://www.romanianmonasteries.org/ro/alte-manastiri/tismana), iar dacă ai condiţie fizică bună  şi te avânţi  pe cărările munţilor Parâng regăseşti schitul ferit de privirile curioşilor.

 


 Noi nu aveam aşa condiţie excelentă şi ne-am mulţumit să vedem doar (în sens restrictiv) mănăstirea. Am ignorat bizonul de ambala BMW-ul fix în poarta mănăstirii cu muzica dată la maxim dar nu m-am abţinut să nu-i trag cea mai acră privire pe care am putut să o scot, din păcate fără folos şi am urcat spre culmile înalte ale aşezării să ne revigorăm spiritual. Din păcate era închisă pentru că se renova aşa că am stat un pic prin curtea interioară şi am aprins o lumânare. De la mănăstire am luat cale întoarsă spre oraş şi înainte de a ajunge în centru am văzut un fel de străduţă la stânga… şi mă întrebam ce o fi acolo. Ai mei zic că cică s-ar ajunge exact la intersecţia cu Hobiţa (locul unde s-a născut Constantin Brâncuşi) aşa că, întru-cât conduceam eu că acum aveam dovadă, virez spre locul misterios. Wow… este excepţional aici, eşti efectiv pe un drum în mijlocul pădurii, nu trece nicio maşină şi peste tot e plin de verdeaţă şi simţi parcă natura tremurând.

 


Ne oprim să mâncăm mure (de 15 ani nu am mai mâncat mure direct de pe rug) şi să admirăm mirificul loc. Ajungem apoi la un sătuc, căruia nu îi mai reţin numele, unde îţi jur că dacă nu vedeam merţanele şi skodele pe la porţi puteam să pun pariu că oamenii de aici încă nu ştiu că nea Nicu’ nu mai e. Prin deltă am mai auzit de un loc aşa, dar şi aici, după ce treci de prima parte a oraşului, chiar ai impresia că te-ai întors 40 de ani în timp. Am rămas super marcat şi foarte nostalgic cînd am văzut băbuţele la poartă ca pe vremuri şi îmi povestea maicămea că pe strada asta mergeau ei cu autobuzul la „oraş” când ea avea 15 ani şi sincer cu ce vedeam în jurul meu reuşeam uşor să reconstruiesc imaginile de atunci. Când ajungem pe la „civilizaţie” peisajul devine brusc neinteresant şi toţi membrii echipajului mă părăsesc pe rând ducându-se în vizită la Moş Ene. Mamă ce m-aş fi dus şi eu, mai ales că undeva mai sus de Tismana, la o terasă Valea.. nu ştiu cum mâncasem o ciorbă de burtă de nota 10. Dar na, am zis să nu fiu impertinent și să fac o manevră bruscă ca apoi când se trezeau şi mă întrebau ce s-a întâmplat eu să le răspund: nu ştiu că acum m-am trezit şi eu. Știam că aşa nu o să mai doarmă nimeni dar totuşi, nu mai sunt copil mic. Ajung la casa faimosului sculptor Constantin Brâncuşi dar nu opresc ci merg mai înainte că ştiam eu un loc unde treci cu maşina prin apă şi ajungi la o insuliţă unde sunt expuse câteva opere. Îmi place foarte mult aici, mai ales să stau aşa pe malul râului. Cu greu mă desprind de amintiri şi susurul apei şi plec spre casa artistului, dar cum încă toată lumea era la petrece cu nenea Ene, nu mai opresc ci fac doar o poză din maşină. Oricum, am adus aşa de mulţi prieteni aici încât tanti de acolo ajunsese la un moment dat să mă cunoască pentru că o dată mi-a zis: Da dvs. nu aţi fost şi acum 2 săpămâni? Deci ştiam povestea. Dacă vrei să o ştii şi tu, vezi aici:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncu%C8%99i . Gata, ne întoarcem acasă că ne e cam somnel la toţi. Încheiem seara cu un mic grătar făcut în curte şi cu 2-3 pahare de vorbă îndulcite cu amintiri.

 



 

 

 

 

 

 

 

 

Azi e duminică, ştiu asta şi datorită faptului că m-a zdrăncănit clopotul de la biserica din sat până m-a trezit. Ar fi trebuit să merg şi eu, dar eu nu sunt chiar aşa de religios, adică nu că sunt ateu dar nu urmez chiar ritualurile ca la carte să zicem. Merg oricum până la cimitir la văru-miu şi apoi plecăm să o vedem şi pe cealaltă bunică, că cei din partea lu’ taicămiu sunt vecini cu noi. Dincolo, în satul Pinoasa, e ca în satul ăla de pe lângă Tismana, timpul pare să se fi oprit în loc, iar în general de câte ori îmi văd mamaile parcă nu s-au schimbat de loc, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi îndeletniciri, aceeaşi voinţă de muncă şi bineînteles aceeaşi mâncare bună. Of Doamne deja nu mai pot. De ce la toate rudele la care te duci trebuie să mănânci ceva?! Hai mamaie că ți-am făcut si d-asta şi de cealaltă şi din aia de-ţi place ţie şi normal că nu poţi să refuzi că na… nu mănânci pe la ei.. ce ai? Eşti supărat cumva? Ce s-a întîmplat? Aşa că bagi în tine ca-n curcanul naşului şi speri să se termine ori mâncarea ori ziua că altfel explodezi! Mâncarea din păcate nu se termină niciodată că aici totul e din curte. Hai să-ţi tai o găină mamaie să o iei cu tine în Italia, că departe te-ai dus mamaie, continuă suspinând… Acum, asta îmi mai lipsea mie să mă plimb cu găina în traistă pe avion… Lasă mamaie că nu e nevoie, plus că nu mă lasă ăia în avion cu mâncarea ştii mata cu teroriştii ăştia. Dacă ascultă şi ea la televizor unde au înebunit toţi şi numai terorişti, crime, violuri şi alte tâmpenii difuzează, a auzit şi ea şi mă crede. Hai, da o sticlă de vin tot iei! Explică-i care e politica cu lichidele la check-in şi că eu am doar bagaj de mână… şi în plus eu nu beau vin… O iau oricum că o bea taicămiu! : ) Stau şi mă gândesc că e frumos aici, şi linişte, dar sincer nu cred că aş rezista mai mult de o săptămână, hai 2. Aşa rupt de tot, nu tu internet, nu tu calculator, nu tu muzică . Bine ai cablu dar la TV sunt numai tâmpenii… Nu ştiu, eu aşa mă simt, poate ţie îţi place. Eu am şi defectul că sunt prea dependent de tehnologie… dar uşor uşor mă eliberez.

 

 

 

Azi aş da şi o fugă la Rânca sau la băile balneoclimaterice de la Săcelu că am auzit că au făcut super frumos pe acolo, doar că din păcate nu prea este timp aşa că mă mulțumesc să-mi amintesc cum este pe acolo. Ar trebui totuşi să mă duc la Rânca o dată şi vara că iarna am fost şi este super frumos. Bine acum a aflat toată lumea de Rânca şi se duc buluc acolo, sau la rafting pe Jiu, ceea ce este foarte bine pentru o zonă care trăieşte doar dintr-o industrie pe cale de dispariţie, mineritul, dar totuşi acum nu prea mai poţi să te bucuri de tot că e plin de turişti. Oricum, câteva locuri ascunse şi wild încă mai ştiu aşa că turiştii pot să se ducă în zonele arhicunoscute, eu am locurile mele ca de exemplu o pensiune undeva mai sus de satul Novaci unde tanti patroana face nişte clătite cu brânză de te lingi pe degete. Prin zona aia am rămas într-o iarnă fără frâne la maşină… Erau -15 grade afară şi eu mă încălzisem ca un boiler pe cărbuni și transpiram mai tare cu fiecare viraj…. Nasoală experienţă. Cum spuneam, din păcate nu reuşim să ajungem azi aşa că mă mulţumesc tot cu curtea casei mele din comuna Corneştii Noi.

 

Azi e luni şi e ultima zi acasă că apoi merg iar la Hotel CFR cu saună şi jacuzzi, aşa că mai dau câteva ture prin oraş, pe la Lido, pe la Școala numărul 1 unde am făcut eu gimnaziul, ajung iar la liceu şi îi mai fac o poză de nostalgie, apoi merg cu Roxi în parc, pe insuliţă şi constatăm cu surprindere că aici este un întreg plan de restructurare a zonei şi nu e doar din ăla pe hârtie, chiar se mişcă ceva şi chiar a devenit foarte frumos locul ăsta unde până acum 10 ani erau numai câini și mărăcini. Tot mergând înainte pe insula asta ajungi până la urmă la barajul de pe Jiu (unul din ele că sunt vreo 3 aici în zonă) şi traversăm Jiul, la înălţime, pe podul fostei mocăniţe (un tren pe aburi care aducea odată lemne de la Tismana la combinat la Târgu Jiu) cu destinaţia Dealul Târgului, cel mai înalt punct de unde se poate vedea o panoramă a întregului oraş. Păcat că au desfinţat pur şi simplu mocăniţa. Se putea face o chestie aşa de tare, gen vestul sălbatic şi să vezi atunci turism, gândeam eu cu voce tare către sorămea…. Da, continuă ea, dar din păcate în ziua de azi se merge doar pe consumatorism pur, uită-te în jurul tău (nu acum că acum sunt scaieţi) şi zi-mi ce vezi? Doar bănci, termopane, supermarketuri şi iar bănci… Foarte mare dreptate are.. şi are doar 21 de ani.. Ar fi bine ca generaţia ei sau a mea să vadă un pic mai în profunzime lucrurile dar din păcate nu cred că o să se întâmple curând.

 

 

Închei mica aventură cu imaginea „de sus” a Târgu Jiului, cu imaginile din trecut pe care oricât ar trece timpul şi oricât de departe aş fi, nu o să le uit niciodată precum şi cu convingerea că, totuşi o să se schimbe ceva…  chiar şi la CFR : ) Acum gata, mai am un pic şi plec în vacanţă, am documente, am voie bună am tot ce îmi trebuie să plec în concediu.. Mai puţin cardul de credit care mi-a fost clonat… dar asta e o altă poveste….. :)))



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)

Se încarcă...

.

Galerie Foto

.

  3 Responses to “Înapoi la rădăcini – Târgu Jiu”

  1. Hei! De cand asteptam povestea asta! Finalmente! 🙂 Ai talent! Tine-o tot asa!
    A.

  2. Welcome back home! Se vede ka tzi-i kam dor de casa si ka ti-a prins bine tura asta rapida!

    Las ca iti arat eu zona wild – fara curent, semnal, TV, etc – doar sa va faceti timp sa veniti pana aici!

    Grija de voi si drumuri bune!

  3. Foarte tare!Sunt din Targu -Jiu insa locuiesc ca si tine in Bucuresti si asa mi e dor de casa de nu mai pot!Si de dealul Targului,si de Tismana si de Sohodol!Da…si mai ales de mamaie!Sau de unchi si matusi care locuiesc la tara si in casa carora este imperios necesar sa mananci ca daca nu…ai intrat in gura lupului si nu mai scapi!:)

Cristi si Diana