Dec 292012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

După cum îţi spuneam data trecută, mai avem 2 zile din mini-concediul nostru aici, în cea mai mare şi cea mai frumoasa insulă a Italiei, Sardinia. Normal că îmi menţin promisiunea de a-ţi descrie 2 plaje pe zi sau cel puţin o să încerc mai ales că în ultima zi trebuie să prindem avionul spre casă. Dar hai să lăsam acum ultima zi şi să ne bucuram de penultima pe care o începem, normal, cu micul dejun unde coborâm adormiţi pe la un 9:40. Bună dimineaţa frumoşilor!!! ni se adresează în română şi în gura mare ospătăriţele noastre care ne învăţaseră şi ne salutau în gura mare de la jumătatea sălii de mese de ziceai că suntem cine ştie ce vip-uri că s-a şi întors toată sala să ne vadă.

 

 

 

Sunt trei doamne aici, una mereu veselă şi zâmbitoare, atitudinea care îmi place mie în viaţă, alta mai retrasă care stă acolo la bar şi încă una, cu părul tuns scurt aşa model retro în stil mop şi care era mai guralivă şi mai cu tupeu. Ea ne serveşte astăzi şi ne şi ia în primire: de unde sunteţi mă!? ni se adresează cu un apelativ „cald şi familiar” de parcă ne ştiam de o viaţă. După ce îi spunem de unde suntem suntem imediat luaţi „în primire”: păi şi de ce aţi  venit mă în hotelul ăsta de 150 de ani?!
 
Acum nu ştiam dacă să-mi cer scuze sau să zic altceva. Legat de vechimea hotelului avea dreptate că în afară de lobby care era mai șmecher așa, camerele erau la modă probabil pe vremea lu’ Garibaldi. Păi, ce să zicem şi noi, pe net arăta altfel în poze. E, asta e țeapa voastră, dacă nu mi-aţi zis că veneați la mine că am apartamente. I-auzi, spiritul întreprinzător românesc nu se dezminte niciodată. Adică lucrezi la citez “moșul ăsta bașinos cu bască” cum l-a descris ea, dar de fapt tu ai camere și-i iei clienții ăstuia, mai ales acum când omul divorțează şi după cum tot ea zice, s-ar putea să închidă hotelul.

 

 

Of Doamne, unii oameni nu o să se schimbe niciodată, indiferent pe unde ajung şi ce văd prin lume. Ia fa-mi o cafea  bună pentru poliţai, îi zice lu’ cealaltă. Deci cum spuneam, şi dacă ala nu era poliţai ci un simplu turist, lu ‘ ala nu i se dădea o cafea  bună?! Of Doamne, mentalitatea asta din vremea lui ceaşca! Sculareaaaa băăăă! Au trecut 22 de ani de atunci, hai să mai schimbam şi noi ceva. Dar nu are rost să ne enervam ca suntem în concediu. Refuzam politicos capucino-ul pe care îl făcuse “din greşeală” şi ni-l băga nouă pe gât, ne luăm 2 cafele şi plecăm.

 

 
Deci, unde plecăm? Azi unde ne mai întindem organismele la soare şi cu ce plaje ne mai delectăm privirea? Hmmm… Grea alegere. Hai să mergem la plaja Grande Pevero că şi despre asta am citit lucruri frumoase. În drumul nostru spre plaja anterior menţionată, mai găsim una dar pe aceasta hotărâm să o vizităm după masă. Ajunşi aici la Pevero constatăm că nu mai merge vrăjeala cu parcatul moca prin boscheţi că aici e totul privat şi închis cu bariere. Dar oricum preţurile sunt mai mult decât acceptabile la 1 EUR pe oră.

 

 

Ce să-ti zic când ajungem la plajă pentru că sunt sigur că te-ai obişnuit deja cu faptul că fiecare plaja din Sardinia arată precum un smarald în vitrina unei bijuterii scumpe. Prin urmare, nici această plajă nu se lasă mai prejos şi nu ne dezamăgeşte absolut de loc. Ce să-ţi mai descriu? Are rost să irosesc cuvinte aiurea care să nu se ridice nici măcar la jumătatea frumuseţii locurilor de aici? Nu are rost aşa că-ţi arăt nişte poze ca să te înnebunesc un pic şi noi ne ducem să facem o baie ca azi am fost cam leneşi şi am ajuns mai târziu la plajă şi soarele arde de mama focului.

 

 
Mmmm.. Ce ziceai? Scuze dar am aţipit până te-ai uitat tu pe aici prin împrejurimi că de, după o baie  bună ce poţi să faci la plaja dacă nu un somn bun. Acum că m-ai trezit ia zi-mi îţi place aici? Vrei să te mai las să te plimbi un pic prin zonă? Bine hai dar nu mult că e aproape ora 13 şi noi ne-am făcut un obicei sănătos de mici şi nu stăm la soarele ăla puternic dintre 13 şi 16 aşa că hai dă-i o tură pe aici şi între timp eu mai îmi iau nişte notiţe, tot pentru tine, că ştii că memoria nu e chiar punctul meu forte.

 

 

Plecăm cu greu, ca şi până acum fără o direcţie anume ci doar cu scopul de a evita aglomeraţia şi ajungem pe nişte străduţe unde nu era absolut nimeni şi am putut să ne bucurăm în linişte de relieful sard care îmbină într-un mod elegant muntele cu vegetaţia lui de conifere cu marea şi nisipul ei arzător. Tot mergând noi aşa, observăm un restaurant undeva pe stânga retras într-o livadă de pomi cu multă lume înăuntru şi cu tot atât de multe maşini parcate afară. Acesta este un semn bun pentru că înseamnă că se mănâncă bine.

 

Îl lăsăm pe Păndulică între un Q7 şi un X5 care se învecinau la rândul lor cu un C classe AMG şi alte fiţoşenii de genul încât Păndulică al meu se făcuse roşu în obraji de ruşine şi se uita pe sub capotă cu o privire de genul hai să mai căutăm şi în altă parte.

 

 
 

Deschidem meniul restaurantului Dante, că aşa se numea, şi îi trag o privire aprobatoare lui Păndulică în semn că avea dreptate. Preţurile erau pentru Q7 şi X5 dar la carne erau acceptabile aşa că alegem „legumele” mele preferate: carnea, pe care o savurăm în briza creată de apa care ţâşnea în vapori răcoroşi de la ghirandele de deasupra noastră. Superbă atmosferă şi pana la urmă nu a fost un prânz chiar exagerat ca preţ, oricum nu ca la escrocul ăla de la Rena Bianca din prima seară.

 

 
După o masă copioasă plecăm spre plaja Arena Bianca (Arena nu Rena da?) şi ca să fim siguri că nu ne pierdem, ne notasem coordonatele GPS că ne-am emancipat dom’le şi Diana îmi vorbea numai în coordonate gen Daaa, e aia mai la sud pe la 40, 23 ştii că am văzut-o azi dimineaţă!
 
Auzi ia baga-i tu lu Păndulică aici în volan, sau pe la aerul condiţionat 40,23 şi vezi ştie?…. Wooooo… Nu ştie Păndulică dar uite unde ne-a adus! Suntem deasupra plajei iar panorama, oferită cu generozitate de natura sardă, este de-a dreptul fantastică. Imediat facem vreo treizeci de poze ca să imortalizăm momentul şi să te lăsăm şi pe tine cu gura la fel de căscată cum ne-a rămas şi nouă.

 

 

 
După această gură de splendoare mai mergem câţiva km şi la plaja noastră unde putem să intrăm cu maşina dar doar ca să ne lăsăm calabalâcul şi apoi trebuia să o ducem sus în parcarea de la Cucuieţii din deal de mi s-a topit talpa la papuci pe drumul de întoarcere.

 

 

Incredibil! Mai pot să spun incredibil?! Nu te-ai saturat de câte ori am rostit chestia asta în concediul nostru în Sardinia?! Cu siguranţă da dar sincer, nu mă pot abţine: incredibil, fantastic, senzaţional (şi e în direct 🙂 ) ce să mai… este pur şi simplu superb aici aşa că aruncăm rapid saltelele de plajă, înfigem umbrela şi suntem gata de baie. Aaaahhh… ce apă călduţă.. numai  bună să stai şi să leneveşti în ea. De culori nu îţi mai zic nimic că te-ai prins deja că şi aici dăinuieşte turcoazul şi smaraldul şi, cam ca la toate plajele din Sardinia, şi aceasta este înconjurată de arbuşti şi zone deluroase unde te poţi cocoţa ca să surprinzi cât mai bine totul.

 

 
 
 
 

Păi şi ce crezi mă că te-am lăsat cu ochii în soare cum stãteau nişte moşuleţi aici?
Normal că m-am cocoţat sus pe dealuri pentru poze şi am plecat şi desculţ de mi-am luat 3 ghimpi în picior. Câte nu fac eu pentru tine!

 

 
Acum hai să admirăm împreună câteva dintre cele mai reuşite poze, zic eu, pe care le-am făcut încercând să evit sâcâitorul soare care bătea dinspre plajă şi-şi băga nasul plin de raze în fiecare poză de-a mea.



 

 

 

 

 
 

Stăm aici, şi lenevim în mişcarea vioaie a valurilor, până seara târziu când plecase aproape toată lumea. Plecase chiar şi tanti din Senegal care vindea nişte frumoase rochiţe de plaja şi care avea un băieţel ciocolatiu şi simpatic care până mai acum câteva ore fusese atracţia plajei întru-cât toată lumea vroia să se joace cu el. Mă bucur pentru ei pentru că acum se vedea că le merge bine, oricum mult mai bine ca acolo de unde veneau.

 

 
 
 

Fără o direcţie anume plecăm şi de data aceasta la apus de soare, pentru că am văzut noi că aşa descoperim multe frumuseţi şi sălbăticii ale Sardiniei cum este de exemplu acest restaurant ascuns timid sub nişte albori falnici pe care Diana l-a zărit în ultima clipă de m-a făcut să-l oblig pe Păndulică să facă nişte întoarceri pe care nu le-a agreat aşa mult.

 

 
După o zi fantastică, încheiem cu o seară excepţionalã la restaurantul rustic La Ruota unde dupã un aperitiv lejer, mâncăm un delicios şi imens ton la grătar învelit în seminţe de susan iar la sfârşit, nea chelnerul, îşi bate joc de dieta mea când  ne aduce din partea casei 2 sorbeto. Băi şi chiar dacă Dukan ãla zice fără zahar, nu am putut să stau şi să mă uite am-bouleala paharul de pe masă care parcă îmi şi zicea în şoaptă: bea-mă ! Hai că-s doar 50 de mililitri ! Gata, plecăm că avem de făcut bagajul  pentru că mâine, din păcate, e ultima zi.

 

 
... ultima zi în paradisul Sard
 
Ultimei zile în Sardinia i-am rezervat o plajă specială, o plaja pe care poate ai văzut-o prin mailurile cu locuri frumoase din lume, o plajă unde eşti cumva între vis şi realitate, plaja Lu Impostu din zona San Teodoro. Eliberăm camera, băgăm pe GPS coordonatele şi după nici 35 de minute ajungem la imensa parcare din localitatea La Cinta. M-am uitat eu aseară bine pe hãrţi şi am zis că aici este locul ideal unde să venim pentru că sigur prindem loc de parcare întru-cât din satelit părea imens.

 

 

Şi o data ajunşi constatăm că aşa şi este. Şi de ce este aşa deosebită plaja asta, ai zice tu? Ei bine pentru că este o plajă naturală formată între Marea Tyrhenian (parte a Mediteranei) şi lacul sulfuros San Teodoro. Bine şi, o să zici tu, ce este aşa deosebit? Şi la Costineşti e aşa (nu ştiu dacă mai e) şi la Mamaia este identic! Ai dreptate! Diferenţa o face o „limbă” de plajă de vreo 10 metri unde pe de o parte îţi gâdilă auzul valurile mării iar pe de altã parte te încântă, fără prea mult sulf, valurile lacului iar pe alocuri, între cele două ape, ai dune de nisip cu arbuşti specifici zonei, şi toate acestea le ai fără muzica “ia porumbu neamule” sau “nu daţi banii pe prostii, luaţi banane la copii” asta ca să nu mai vorbim de limpezimea şi impresionanta culoare a mării.

 

 
 
 

Bine bine, dar până să ajungem la locul pe care ţi l-am descris anterior, ai de mers tati nu e aşa simplu aşa că mergem, şi mergem şi mergem şi  părăsim „aglomeraţia de la Mamaia” pentru că aşa părea aici imediat lângă parcare şi uşor uşor ne apropiem de “sãlbãticie”. Ştiu clar că am ajuns că vad aici pe Google în timp real. Şi suntem decât noi şi încă 3-4 cupluri. Dar Diana nu este convinsã.. Ea nu vede limba!! Unde este dom’le limba aia de a văzut-o ea aseară în pozele alea realizate din avion? E aici dom’le, uite şi hărţile Google. Nu, că acolo se vedea o tipã la plaja şi în faţã avea marea şi în spate imediat lacul! Unde e limba aia! Eee.. mama ei de limba! Uite-o aici ..şi o scot pe a mea afara din gurã. E bine aşa?! :)) Până la urmă mă crede după ce îi demonstrez ştiinţific că de la căldură s-a mai retras lacul şi din cauza aceasta este plaja mai mare şi nu aşa îngustă cum a văzut ea în poze.

 

 

Doamne ce linişte e aici şi ce mare spectaculoasă avem în faţa ochilor iar de sus de pe duna pe care am urcat ca să surprind cât mai bine totul, peisajul este deja dreptul sublim. Nu irosesc epitete aiurea pentru că poţi să vezi şi singur combinaţia de turcoaz a mării cu plaja de un nisip fin  precum făina de grâu, cu lacul în fundal înconjurat de arbuşti şi dune de nisip unde se întrevede undeva în depărtare o autostradă suspendată la poalele muntelui şi rămâi efectiv fără cuvinte şi cazi în fund pe nisipul fin şi trec rapid ore bune în timp ce contemplezi natura.

 

 
 

Şi într-adevăr a zburat timpul, dar nu l-am lăsat să treacă aşa pe lângă noi fără să agăţăm câteva momente acvatice în spectrul lui şi să surprindem această spectaculoasă plajă de aici de pe coasta esticã a Sardiniei. Este ora 13 şi o dată cu timpul ce a trecut, a zburat şi energia acumulată prin micul dejun de dimineaţă aşa că acum trebuie să căutăm ceva de mâncat.

 

 
Înapoi la “Mamaia” eu nu mă mai întorc mai ales din cauza aglomeraţiei şi oricum vroiam doar un sandwich ceva că astăzi vrem să profităm cât mai mult de ultima zi de plajă.

 

 

 
 
 

 
Pe harta noastră se vedea că lacul din spate se vărsa, undeva mai în faţã, în mare aşa că decidem să mergem să vedem. Ajungem după vreo 20 de minute de mers la locul cu pricina şi rămânem impresionanţi de fenomenul de revărsare al apei  sulfuroase şi cam mirositoare din lac, ce trecea şi “murdărea” smaraldul mării mediterane. Undeva în depărtare levitează unii pe deasupra lacului, mai ceva ca descrierile din Biblie; trebuie sã facem si noi asta.

 

 

Ca să nu te uzi la geantă, poţi să iei hidrobicileta ca să treci în partea cealaltă. Doar că hidrobicicleta asta nu merge singură aşa cum ni s-a părut iar băiatul ăsta cu păr împletit gen Connect-R, care era un fel de responsabil, stă doar acolo în spate şi ţine de cârmă în timp ce tu te speteşti şi dai ca babuinul la pedale. Cum eram singurul mascul din barcă, mă urc la pedale iar Diana cu încă şapte persoane se urcă claie peste grămadă de mai că se scufunda ambarcaţiunea. Băi şi am dat la pedale de mi s-au uscat picioarele că tipa mai atletă de se urcase lângă mine era doar de decor şi mai mult mă încurca.

 

 
 
 

Când ajungem pe malul celălalt, Diana mă striga să-mi facă o poză cu peisajul iar cum aude împletitulnostru o limbă străină, imediat i se aprind ochii de nişte Euroi. Ca să se deja şmecher începe să ne vorbească în engleză şi din tot grupul de mai devreme, doar pe noi ne întreabă dacă avem permis de trecere. Să trecem unde mă? Ce e terenul tău? Nu am înţeles dacă permisul era ca să trecem cu barca sau doar pentru că am ajuns pe plaja de vis a vis. Mă rog…. L-am întrebat cât costă şi a zis că aşteaptă să-i facem o ofertă. Bine băiatu’ păi aşteaptă atunci că noi ne ducem să facem nişte poze.

 

 
 
 

Ce tare este să pluteşti efectiv pe deasupra apei şi cât de cald este lacul care „pufăia” pe alocuri nişte bule sulfuroase şi făcea să te sperii un pic când ţi se spărgea sub picioare crusta formată la suprafaţă.  Ne facem câteva poze cu acest loc inedit şi unic faţă de ce am mai văzut noi până acum şi apoi uitându-ne spre “trecătoare” vedem că veneau oameni aşa pe jos cu apa doar pana la brâu ignorându-l pe ăsta cu hidrobicicleta lui. Păi bine băi puşlamao, tu mă laşi să cred ca e groapa Marianelor aici sub noi şi mă mai şi pui să dau ca fraierul la pedale pentru toată barca şi apoi TOT EU sunt ăla care trebuie să plătească?! Basca ta de profitor, ia hai valea, rãmâi aici şi aşteaptă să-ţi facă oferta altul ca noi mergem să mâncăm. Şi mergem.. chiar în fugă dar nu din cauza lui ci datorită faptului că nu ne luaserăm papucii şi ne ardeau tălpile de ne venea să ne luăm picioarele în braţe şi să suflam pe ele. În parcarea de aici de sus era o familie cu un magazin ambulant de unde Diana şi-a luat un delicios sandwich şi eu o farfurie cu cărniţă iar după ce am mâncat bine am pornit înapoi spre prosoapele noastre sperând să le mai regăsim şi să nu ni le fi luat vântul.

 

 

Reveniţi la “trecătoare” observăm că bagabontul trăsese hidrobicicleta pe dreapta şi se odihnea acum. Obosişi te-n haripă? E greu să te ţii de barcă atunci când dau alţii la pedale. Pungaşule!
 
Nici nu ne uităm la el si, aşa cum vezi prin documentarele de pe Discovery că trec ăia prin Africa cu toate ţoalele în cap, uite aşa trecem şi noi şi mulţi alţi oameni. Eu ţineam geanta de paie a Dianei şi ea nişte mandarine, ce să mai exact ca la televizor.  Ne simţim super bine şi mai ne trec din când în când fiorii când mai simţeam cum se spărgea crusta de pe fundul lacului sub picioarele noastre.

 

 
 
 

Am reuşit, şi ne-am întors la prosoape pe care cu greu le-am mai găsit pentru că între timp mai veniseră oameni şi se mai umpluse un pic plaja dar zona rămăsese totuşi destul de sălbatică şi nu îşi pierduse farmecul.

 

 

După încă o sesiune de photo shooting, tragem un somn bun aşa de vre-o jumătate de ora şi uite că se face ora 16 şi trebuie să părăsim Sardinia şi cu greu o desprind pe Diana de pe malul mãrii şi cu greu ajungem apoi la maşina parcată destul de departe iar după ce ne luăm la revedere şi îi mulţumim lui Păndulică pentru drumurile noastre minunate împreuna şi fără peripeţii, mergem să aşteptăm liniştiţi avionul. Să închei prin a-ţi  spune că e frumoasă Sardinia?! Cred că aş jigni aceste peisaje dacă aş folosi un epitet atât de banal care nu surprinde nici un sfert din bijuteriile de plaje de smarald şi sclipirile de diamant ale apelor cristaline, din univocitatea şi splendoarea lagunelor, fastul porturilor decorate cu iahturi de lux sau boemul restaurantelor ascunse la umbra măslinilor, aspecte pe care eu le retrăiesc acum cu ochii larg deschişi în timp ce privesc insula de sus din avionul spre Milano şi mă gândesc când să mai revenim.

 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

.
Dec 182012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (4 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Ei bine uite astăzi este Luni, 13 august 2012 și cum altfel am putea începe o săptămâna toridă de vară dacă nu cu o plimbare cu barca. Dar nu orice plimbare ci o zi întreagă în barca timp în care explorăm și ne răcorim în câteva dintre cele mai frumoase ape ale Sardiniei adică în arhipelagul Maddalena. Este ora 7 dimineața și eu eram deja treaz ca mă tot doare mana dreaptă de nu mai pot. Dar îmi trece până la urma cu puțin masaj și fastum gel ca la babalâci. ”Semne de bună” purtare ce să faci. Diana doarme dusă iar cele 2 telefoane, cărora le sună alarma de mama focului, nu fac decât să o întoarcă pe partea cealaltă și să-și continue somnul.


Hai bebe.. Hai sus că nu ajungem în port și ne stricăm toată ziua.. Haaii… sus… Hai că poți. Avem vreo oră de mers până în portul Palau de unde se organizează majoritatea plecărilor spre insulele din nordul Coastei Esmeralda. Se trezește până la urma și leneșa mea și băgam rapid un mic dejun și apoi călare pe Păndulică alergăm pe dealurile înverzite ale Sardiniei scăldate de razele calde ale soarelui ce numai răsărise. Nu prea era trafic acum de dimineață așa ca ajungem relativ repede si-l adăpostim cu ușurință pe, la fel de somnorosul, Panda, într-o parcare încă neinvadata de turiști. Citim și noi prin port ce fel de excursii face fiecare firmă de aici și imediat o vedem pe cea care ne atrăsese atenția aseară când citisem descrierea. Nu e aceeași firma dar nu ne interesează, important este ca face traseul cu cele mai multe opriri.

 

 

Delfinul alb
se numește micuța noastră ambarcațiune care, după cum o lăuda comandantul, este și printre puținele care pot să treacă pe sub podul care unește insula Caprera de insula Maddalena. Bine, căpitanul ăsta lăuda cam multe chestii așa ca mai trebuia să filtrezi și tu un pic informațiile. Dar unde s-o fii dus frate Diana de nu mai vine ca pleacă Popeye marinarul asta și rămâne pe aici. S-a dus să-și a niște pastile de rău de mare pentru că nu se știe niciodată.

 

 
 
 
 

 În fata mea niște englezi trecuți de a doua tinerețe vorbeau de-ale lor în șoaptă și cu cel mai britanic accent posibil de-ți era mai mare dragul să-i asculți. Sună goarna, semn că ne apropiem de ora de plecare.. Dianaaaaa… A, uite că apare și, ca o fată drăguță și atentă, ia și 2 sticle de apă. Și plecăm în liniștea valurilor și în sunetul vântului…. asta doar la început că apoi a început Popeye să ne povestească despre fiecare pietricica pe lângă care treceam spre exasperarea englezilor din fața noastră care săracii nu înțelegeau o iota!

 

 

Noi înțelegeam și sincer nea căpitanul chiar ne spunea lucruri interesante. Pe lângă piatra în forma de urs care se distingea în depărtare în timp ce noi ocoleam insula Sfântul Ștefan, aflăm și noi cum s-au făcut sute de investiții cu ocazia summit-ului G8 că probabil că se așteptau ca apoi să vină turiștii grămadă. Da’ de unde….  bani aruncați aiurea și acum stau zeci de clădiri și hoteluri de 4-5 stele așa în paragina. Păcat pentru ca zona este într-adevăr frumoasă.

 

 

Ca să înțelegi mai bine zonele despre care o să-ți povestesc uite, iți las’ să ții tu harta cât timp facem turul de astăzi care, am uitat să-ți  spun, a fost 35 Euro de persoana de la ora 10 până la 17:30 și are și prânzul inclus. Ni s-a părut foarte tare. Și uite așa dintr-o poveste în alta ajungem la Ponte Moneta care din descrierile pe care le citisem pe internet ne așteptam să vedem ditamai Golden Gate-ul dar de fapt este doar un poduleț mic și simpatic cu o utilitate de necontestat. Dar totuși, văzut de pe uscat, nu cred că ar fi avut aceeași splendoare ca cea de acum când îi simțim umbra răcorindu-ne și-i analizăm fiecare traversă în momentul în care Delfinul nostru alb se încumetă să treacă pe dedesubt.

 

 

Puțin mai în colo de pod, undeva pe dreapta pe insula Caprera vedem casa lui Garibaldi, casă care i-a fost dăruita cică de marina Italiana, orientată în așa fel încât să privească spre Corsica. Tot înaintând spre Cala Napoletana, Popeye ne mai arata un munte în formă de Pinocchio, un loc pe unde medita Garibaldi, o stâncă în mijlocul marii în care au fost sculptat trepte ca să poată să vina lejer Garibaldi cu barca și să mediteze privind spre Corsica. Din ce ne povestește căpitanul ajungem la concluzia ca nea Giuseppe ăsta avea o obsesie cu Corsica… Sper că i-a trecut până la urma.

 

 
 

Mamma miaaa!!!! Ce colț desprins din Rai!!! Cala Napoletana,
un quarto d’ora di bagno(un sfert de ora de baie) se aude la stația de pe barca și nu ne mai dădeam rând care să sară primul în apă. Peisajul este de vis iar apa cristalină este plină de pești, care mai de care mai frumoși și mai curioși să vadă cine-s cretinii ăștia de le tulbura apa acum! Ca să înțelegi exact unde suntem îți pun un link să vezi și din satelit locul și să vezi cum și telescopul lui google a rămas surprins de turcoazul apelor de aici.
 
 

 
 

 


Reveniți la bord cam cu părere de rău, plecam spre următoarele puncte de pe harta paradisului de astăzi. Trecem ușor
pe la nasul Maddalenei, să nu o deranjăm, adică pe la Punta Marginetto și în timp ce ne întreceam cu o altă barcă a concurentei era cât p’aci să nu observăm micuța insula Barettini pe care tocmai o lăsăm în dreapta noastră. Următoarea plimbare este pe o insulă care între timp a devenit în mare parte privată și anume insula Santa Maria. Cât de tare o fii să ai insula ta. Ajunși aici constatăm că ne-au mai lăsat și noua, amărâților, un colțișor de plaja și un ponton să andocăm și să ne bucurăm și noi de apele cristaline ce ne înconjoară precum un colier de diamante la gâtul unei regine.
 

 


Avem la dispoziție o ora să facem ce credem noi de cuviința ca să rămânem cu cat mai multe amintiri plăcute și exact aia facem, mai exact facem multe multe poze ca să putem să-ți  arătăm și ție. Dar facem și o baie bună dar, din păcate, asta nu putem să o împărtășim cu tine. Las’ că oricum era cam rece apa și îmi e ca poate răceai. Uite, cât timp facem noi poze, vezi și tu ce e aici peste gard unde se tot uită ăștia. Ai grija că e sârmă ghimpată pe marginea gardului că și eu era să calc în ea. Nu știu ce comoară ar putea fii acolo. Am întrezărit un lac roșiatic… Asta să fie? Ia să ne uităm împreuna cu Google maps că a pus ăsta sârma ghimpată dar de acoperit nu a putut să acopere tot. Nu se vede mare lucru dar oricum se pare ca băieții au un lac 

aici pe insulă.

 


Dar sa-i lăsăm cu lacul lor și să revenim la plaja noastră albă ca faina proaspătă de grâu și cu apa strălucitoare ca nestematele lui Aladin. Undeva la capătul acestui paradis un tip venise cu o “divă” să-i facă și el câteva poze cum văzuse prin reviste așa că, pentru că și eu eram cu diva mea, nu ne lăsăm până nu facem și noi un casting așa de “cover” într-o revistă rafinată. Trece rapid ora și suntem nevoiți să ne întoarcem pe vas cu toate că nu ne-ar fi displăcut să fim “uitați” pe aici dar ne era totuși și un pic foame. La urcarea pe barca ni se înmânează niște tacâmuri de unică folosință și ni se dă posibilitatea să ne cumpăram, la prețuri de supermarket, băuturi reci ca gheața.

 

 
De mâncare avem pastă cu sos de roșii și creveți. Ups! Bai băieți eu sunt la regim și pasta nu prea merge cu regimul, altceva nu se poate? Ba da, paste cu ulei și cu parmigiano. Aoleu… Asta e și mai nasoală. Bine, hai vreau și eu o porție cu sos de roșii, nu de alta dar nu aveam chef să mă apuce leșinatul și să nu mă bucur de asemenea frumuseți. Se pare că și pastila Dianei de rău de mare a funcționat excelent că am uitat să-ți  zic că am luat și eu una și nu m-am dat șmecher că eu rezist. Am luat una și mă simt super bine nu ca niște tipe, doua mese mai în fața noastră, care au stat tot drumul cu capul peste bord.

 


Mmmmmiaaamiii… Uitasem ce bune sunt pastele cu sos de roșii… Am înfulecat imediat și parca mai voiam. Și nu numai eu mai voiam ci cam jumătate de barcă. Nicio problema băieți acum vine Popeye și ne mai da un rând și se făcuse o liniște pe barcă de se auzeau doar plescăiturile unora mai lihniți care mâncau cu tot cu furculiță. La ăștia din urma le-a mai dat un rând. Pai așa da tati, plătești un bilet de vreo 7 ore să vezi cel mai frumos arhipelag din Sardinia, ți se dă să mănânci de să te spargi, faci baie în cele mai frumoase locuri, ai băuturi reci la botul calului și pentru tot plătești cam cat să-ți  plimbi copilul o juma de ora cu trăsura la Mamaia, după cum îmi povestea Nașul. Ați auzit băi pungașilor, haideți aici să vedeți cum se fac afacerile. Puțin de la mulți, nu invers. Și așa se face și reclamă bună.. Huooo!! 🙂
 
Ca să ne priască și mai bine mâncarea, ni se aduce, la alegere, între o băutură tradițională mirto și o țuică de-a lor sau, dacă te ținea stomacul o combinație a celor două care se numea “bombă”. Eu am luat, împreună cu Diana, un păhăruț din ala de mirto ca să vedem cum e. Era așa dulceag gen vișinată. În schimb englezoaica din fața noastră a luat bomba de era să-i sară ochii din cap după prima înghițitură și aproape îi dăduseră lacrimile, spre satisfacția soțului care nu mai putea de râs.

 


Acum că am mâncat, plecăm spre alte minuni pe care ni le pregătise această rezervație naturala și ne apropiem de insula Budelli.
Ai tu habar de ce este renumita insula aceasta? Nu? Sincer nici noi nu aveam înainte dar, după ce ne-am documentat bine de tot despre Sardinia, am aflat că plaja de aici este printre puținele în lume unde ai în loc de nisip fin galben sau alb, nisip de culoarea arămie a cerului la asfințit. Când am auzit asta abia așteptam să mergem să vedem și noi.
 
 

 

 

Din păcate însă, pentru că de-a lungul anilor, omul, specia asta strângătoare de felul ei, a tot carat cu sticlele de plastic nisipul de aici, acum nu mai ai voie nici măcar să te apropii. Rămânem cu barca undeva în larg, mai ales că acolo la margine era unii de înotau spre disperarea paznicului care striga la ei prin porta voce.
 

 


Culoarea deosebita a nisipului apare în mai multe circumstanțe și este mult influențată de poziția soarelui, de nori, de vreme de mai multe chestii așa ca astăzi, chiar daca am zoomul dat la maxim, reușesc să surprind doar pe undeva pe la colțuri această culoare roșiatică. Când făceam eu pozele ălea, îl văd pe nenea paznicul și mă gândesc așa în sinea mea că el e singurul locuitor al insulei și ce meserie de baștan putea să aibă. Să stai într-o coliba singur pe o insula și să o
arziașa toată ziua. Foarte tare! Mai citisem undeva de jobul de administrator de insulă. Uite ăsta job nu 10 ore pe scaun la un birou.

 

 

Plecăm, nu pot să zic dezamăgiți, dar nici cu exaltarea aia gen wow la care ne așteptam. Ne mai revine un pic zâmbetul în obraji când nenea Popeye ne duce prin frumoasa laguna din fața insulei Razzolli. Vai de mine ce culori ce îmbinări de turcoaz cu smarald, ce colier acvatic în jurul yachturilor de lux. Totul pare desprins din peisaje de vis. Trăim cu ochii deschiși pozele care circulă de ani de zile pe mail cu peisajele acelea pe care mereu ni le doream să le admirăm. Ei bine suntem super norocoși și iată-ne aici în mijlocul paradisului.
 

 
 



După un mic slalom printre nave, ne îndepărtăm ușor de frumoasa lagună și mergem să mai facem o mica baie că deja eram cu toții leșinați. Fetele alea cu rău de mare aveau fața precum culoarea apei. Săracele de ele. Las’ ca mai sar o data în apă și își revin.. sper. Ne îndreptăm acum spre cea mai frumoasă insulă a arhipelagului, în accepțiunea lui Popeye marinarul, căpitanul nostru, și anume insula Spargi.
 
 

O dată ajunși, prima plaja pe care o vedem nu pare cine știe ce, că de, acum ne obișnuisem cu sclipirea de smarald, dar nenea Popeye, simte senzația și ne zice:
Nu va opriți la plaja asta, mergeți mai în colo și o să fiți uimiți. Și Doamne câtă dreptate avea! Nu am răbdare să ajung până chiar pe plajă și o las pe Diana să se duca înainte iar eu mă cocoț aici sus pe un mic munte să surprind bine totul și să ”cartografiez” în minte zona. Este superb totul! Hai acum repede la o baie că sfârâia pielea pe mine de nu mai puteam.
 
 

 
 
Mamăăă ce apă caldă și ce limpede este, atât de limpede încât nu pot să rezist să nu fac un pic de snorkeling. Hai băi nu mai râde! Știu că arăt ciudățel cu masca aia pe meclă dar chiar așa să radă și peștii de mine?! Venise un peștișor spre mine și m-a studiat un pic și tare s-a amuzat de ce moacă aveam. Daaaa.. Nu te uiți la tine! Hai dispari și lasă-mă să-ți  studiez frații.

 


Limpede ca roua dimineții este apa mării aici, iar pozele de le-am făcut atât la suprafață apei cât și în adâncurile ei, au ieșit mai mult decât superbe. A avut dreptate domn căpitan, aici este într-adevăr un colțișor deosebit din paradisul numit arhipelagul Maddalena. 
Trebuie să o duc și pe Diana acolo sus pe munte unde am fost eu ca să vadă și ea cat de frumos se poate vedea panorama, dar mai întâi ne mai bălăcim un pic, mai studiem peștii și mai admiram smaraldul apei și frumusețea yachturilor ancorate aici.

 

 

 

Popeye ne dăduse o ora și jumătate termen să ne simțim bine pe plaja lui specială iar noi după o oră deja plecam sus acolo pe munte unde vreau sa-i fac Dianei câteva poze cu parul fluturând în vân..aaaa….. mamă ce era să cad când a venit o rafală de vânt din asta puternică și eu încercam să mă cocoț pe o stancă. Acum când aproape mi-a trecut mâna, era să o sucesc și pe cealaltă! 🙂 Las’ că nu sucim nimic, suntem aici să ne simțim bine și asta facem și ca să nu zici ca suntem egoiști, câteva poze le-am făcut special pentru tine. Ia fii atent:
 

 

 

 

Ne întoarcem până la urma la ponton și ia-l pe Popeye de unde nu-i! Alooooo! Pai ce faci tati ne lași aici în  oare ca pe fraieri?! Unde ești băi? Lasă-l în colo de spanac și hai odată că luăm foc. Noi avem noroc că mai sunt vreo 3 nave în port și stăm și noi la umbra aici la second hand. Ceilalți au rămas ca fraierii în soare. Pleacă toate bărcile și rămânem doar noi și grupul nostru… Popeyeeeeeee… Unde ești? Și uite-l că apare în depărtare ambalând la maxim “delfinul” lui alb. Gata, suntem leșinați și vrem doar să ajungem și să stăm un pic jos.
 
 


 

Întoarcerea în portul Palau mai durează încă 20 de minute timp în care vedem, pe lângă doi windsurferi de nota 10, niște stânci în forma de Buldog, alta în forma hărții Italiei și apoi trecem în largul coastelor Rafael, loc denumit așa după un spaniol care s-a stabilit aici și a impresionat cu arhitectura lui pe localnicii din zona. Dacă te uiți în pozele următoare o să observi ca locuințele sunt îmbinate perfect cu natura fără să strice absolut nimic din măiestria acestor peisaje. Iar la sfârșit am surprins o poza de nota 10, cu o căsuța care avea o veranda și un gazon fix până în buza mării. Cât de tare te poți simții acolo…. Norocoșilor! Și până revenim la hotel te las să revezi  ziua de astăzi printr-un frumos filmuleț:

 
 

Și iată-ne ajunși în Portul Palau dar, fiindcă era o aglomerație și o harmalaie de nedescris, decidem să-l luam pe Păndulică, ce se copsese intre timp la soare, și să ne întoarcem în hotelul nostru din Olbia unde după un duș bun putem lua cina undeva pe acolo prin zona. Zis și făcut și o data ieșiți în oraș nu facem mai mult de 300 de metri și găsim un frumos restaurant în zona hotelului unde ”mestecăm” liniștiți ziua de astăzi și depănăm impresii despre ce am văzut până acum. Avem un concediu de vis până în acest moment și mai sunt 2 zile.

 

Noapte bună!

 

 
 

 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (4 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

.
Dec 052012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Cât e ceasul mă? Offf.. abia ora 13 și deja nu mai aveam chef de nimic la serviciu. Mai sunt 4 ore până ne luăm tălpășița pentru că astăzi am de gând să ies mai repede, mai ales că este vineri și este și 10 august perioadă când în Italia suflă vântul prin birouri. Astăzi avem avion spre o destinație specială a țării noastre adoptive, astăzi plecăm să explorăm frumusețile deosebite ale plajelor din Sardinia, sau Sardegna cum se zice pe ”italienească”.
 

 

Din peisajele pe care le văzusem pe internet deja înnebunisem, și mult timp le-am folosit ca stimulent în situațiile în care nu mai aveam chef de nimic. Mă uitam și ziceam.. hai.. hai Cristi că mai sunt câteva zile. Ei bine, după cum îți spuneam, acum mai sunt câteva ore și o să ajungem în curând în locul care a mai fost supranumit și Maldivele Italiei.

În plus, astăzi mai am o surpriză pentru tine considerând că în povestirile anterioare mă strigai grasul, ei bine începând din această lună ți-am luat această satisfacție deoarece am slăbit 15 kg și mai vreau să slăbesc încă 10 și atunci să te ții tu.. grasule! 🙂 Pentru această ”cauză nobilă” dar și datorită faptului că nu vroiam să arăt precum copii străzii întru-cât toate hainele îmi ajungeau până la genunchi de ziceai că am fustiță, am fost acum câteva zile și mi-am făcut provizii de tricouri cu 3 numere mai mici, de pantaloni și tot ce mai îmi trebuia și acum să te ții când o să-mi expun pe plajă fizicul de fotomodel în devenire. Gata hai că termin cu subiectul acesta că o să zici că mi-au murit lăudătorii.

 


Zborul până în localitatea Olbia, unde aveam și cazarea, este relativ scurt și în mai puțin de o oră aterizăm. Aș fi vrut să profit de zbor ca să mai revăd un pic plajele de urmează să le vizităm și să-mi fac o relativă idee despre cum să ne organizăm mai bine. Păi crezi că am putut să mă concentrez și să fac ceva din cauza a două capre de pe scaunul din față, și te rog scuză-mă că le zic așa dar de nu au behăit de când s-au urcat în avion și până la coborâre de mi-au făcut capul calendar. Și dacă nu era suficient că vorbeau în gura mare și hăhăiau din 2 în 3 cuvinte, ei află că-l mai agățaseră și pe unul care stătea pe rândul din spatele nostru și tot drumul au ”socializat” peste creierele noastre de am coborât total amețiți.

 

Am aterizat în sfârșit și am scăpat de ele, vine și bagajul și un doi suntem primii la închiriat mașina, un superb Fiat Panda, modelul nou. Ha ha, ce micuță și cochetă este mașinuța aceasta, deja ne place și ne îndrăgostim rapid de ea… Heeeiii.. unde pisici este marșarierul .. băăă se duce în față.. cu spatele cum o fac să meargă. Găsesc până la urmă combinația dar după ce am speriat-o pe o tipă parcată în fața mea de a plecat săraca cu scârțâit de roți când a văzut că vine neîndemânatecul spre ea. O fii zis că sunt handicapat de nu opresc. Ei bine, nu era departe de adevăr pentru că de fapt găsisem marșarierul doar că din cauza loviturii de la umăr ”achiziționată” la începutul săptămânii, știi tu.. cu bicicleta pe munte în jos la Cervinia, nu mai puteam să-mi forțez mâna și abia o mișcam.   Păndulică al nostru, că așa l-am botezat, merge excelent și ne duce imediat pe strada hotelului nostru care era închisă pentru că nu știu ce târg era în oraș. După instrucțiunile Dianei care era cu harta electronică în mână, parcăm undeva sub geamul unei familii și plecăm pe jos în direcția unde ar fi trebuit să fie hotelul. Dianaaaaaaa…. Cum coordonatele pixului citești tu harta asta?!?! Tu nu vezi că avem de mers pe jos 2 km!!! Ne întoarcem cu bagajele la mașină și până la urmă nimerim și ajungem direct în curtea hotelului Royal, că așa se numea.  
 

Camera este ok dar nu ”mega” extraordinară dar nu avem de ce să ne plângem, mai ales că aveam și balcon cu vedere spre piscină și spre.. hopaaa… ce avem noi aici?! Ups… deja m-am roșit la față. La camera vecină era deschisă ușa la balcon. Acum nu mă înțelege că m-am holbat la oameni în cameră pentru că nici nu prea aveam cum, fiind camera perete în perete cu a noastră. Când am ieșit la noi în balcon m-am uitat împrejur și dau cu ochii în oglinda de pe peretele camerei, unde în oglindă se reflecta o domnișoară ce butona de zor la un telefon. Acesta era singurul ei element vestimentar, un telefon, la care cred că nu avea semnal bun că mai stătea și cu picioarele în sus chipurile să prindă semnal. :)) Hai că plec de aici că apoi zici că sunt vr-un pervers de mă holbez la vecini dar nu am avut cum să evit ”panorama” din această seară. Dacă cumva ți-a trecut prin cap să mă întrebi dacă am făcut poze, ești pervers rău de tot! Hai somn ușor că mâine mergem la plajă… hmm.. somn din părți că domnișoara este cu un armăsar ce nechează mai ceva ca Black Beauty, dar se liniștesc după 10 minute… și deci.. sooomn!  
 

… sâmbătă

Vai de mine abia am dormit și cred că m-am trezit de vreo 4 ori toată noaptea din cauza că mă durea mâna.. Off… Mi-a trebuit mie downhill… Hai că e 9:30 așa că mergem să vedem ce e la micul dejun. Hmm.. cornuri, biscuiți, iaurturi cu fructe, sucuri, tarte pe scurt nașpa… Băăăăă.. Io-s la regim!! Eu ce cașcavalul vostru mănânc?! Am văzut până la urma niște șuncă fără grăsimi și iaurt la 0,1 așa că am reușit să zic că am mâncat ceva. Îl luam pe Păndulică și plecăm la primele plaje, ălea mai îndepărtate de hotel unde ajungem după vreo 45 de minute. Prima plajă se numește Baja Sardinia dar era așa mare hărmălaia aici că nu avea rost să rămânem așa că am plecat ”peste apă” la plaja Mannena. Ce liniște, ce peisaje, ce apă ce să mai… pur și simplu de vis iar primul nostru impact cu Sardinia este superb, uită-te și tu:
 
 
 
      

Te anunț de la început că avem de gând să stăm doar la plajă și să nu facem absolut nimic decât să stăm, să dormitam, ”snorkălăim”, înotăm și iar dormităm deci dacă vroiai să vizităm împreună ceva orașe și nu doar plaje, cred că o sa te dezamăgim, dar sincer pe căldura asta numai de orașe nu ne ardea nouă și totuși sunt sigur că și așa o să rămâi plăcut surprins de locurile în care o să te ducem.
 
 

Pentru că ești cuminte, o să-ti arătăm în schimb câteva dintre cele mai frumoase plaje de pe Costa Smeralda și pentru că știu că ești foarte cuminte o să-ți arătăm 2 plaje pe zi și nu oricum ci atât la suprafață cât și în adâncuri pentru că, special pentru tine, am cumpărat o cameră subacvatică cu câteva ore înainte să plecăm spre aeroport. Acum te las să admiri liniștit locurile care ne-au bucurat ochii în această primă zi în paradis iar noi între timp băgam un somn, sau un snorkeling că de, fiecare cu ce poate 🙂  
 
 
 
 
 
 

Băi regim, regim, dar noi ce mâncăm?! Ia hai să părăsim plaja și să mergem să găsim ceva bun de papa ca e deja ora două după masa. Nu avem un loc anume așa că mergem pe miros și pe simțurile olfactive în general, iar după nici 5 km oprim într-un loc cu vedere la mare. Doamne ce prețuri mici!!! Păi aici e ca la noi la mare! Băi și mă speriaseră toți colegii că aici sunt rușii cu banul grămadă și din cauza asta sunt ditamai prețurile. Da’ de unde, ia uite și tu ce am mâncat și băut cu doar 28 de Eur în doi, adică aproape la jumătate față de Milano. Vezi că farfuria mea e de regim așa că nu comenta aiurea că așa zice nenea Dukan să bag proteine în mine.. și aia fac.  
 

Mamăăă.. m-am umflat nu alta așa că mai stăm un pic să se odihnească stomacele (stomace că burți nu mai avem 😛 ) și abia mai târziu încălecăm pe Păndulică și mergem undeva și mai în nord la altă plajă faimoasă. Dar înainte să ajungem, ne oprim să-mi iau niște pantaloni de baie pe noua mea mărimea că de vreo 2 ori era sa rămân ca domnișoara de aseară, cu ”foficul” la vedere. Rău e să fii slab! 😀 Ajunși pe plaja Rena Bianca, că despre ea era vorba, Diana îți surprinde într-o singură poza 2 chestii mișto, eu.. și mare ! :)) Gata, hai că termin cu narcisismele că te plictisesc, dar ziceam și eu așa că sunt mândru de realizare!  
 

Plaja este destul de aglomerată și reușim cu chiu cu vai să găsim un loc până la urmă. Băi, dacă la noi sunt colorații cu semințele și berea pe plajă, ei bine, aici sunt tot un fel de colorați, dar mai ”aprinși” care vând eșarfe, fuste prosoape sau, dacă ai claie mare de păr în cap, ți-l împletesc ei după cum ai chef. Faza tare este că, chiar dacă sunt destul de mulți și mișună pe plajă, aici am putut să ne lăsăm liniștiți telefoanele, aparatul foto și alte dispozitive electronice cât timp am intrat în apă, fără să se atingă cineva de ele. Apa mării, după cum ai văzut din pozele de mai devreme, este de un turcoaz și o limpezime asemănătoare unei bijuterii scumpe de ne venea să tot stăm și să o admirăm, dar la ce căldura era afară, admiratul se transformă rapid într-o baie bună de vre-o oră ca mai apoi să picăm rupți de somn. Băi și ce bine se mai doarme pe plajă că după o oră de sforăială bună, m-am trezit numai cu dungi pe față. Mai stăm un pic și decidem să plecăm totuși pentru că suntem cam la vreo oră și jumătate de mers față de hotel iar soarele stătea să apună.  
 

Înainte de plecare urcăm pe muntele de aici din dreapta plajei ca să vedem și noi fortăreața și zidurile de apărare ale fostei cetăți de pe malul mării și surprindem totodată o priveliște deosebită, scăldată de apusul soarelui. Băi, a apus soarele.. Noi nu mai mâncăm? Nu mai rezistăm până la hotel, mai ales că nu știam daca mai prindem restaurantele deschise așa că ne oprim fix aici deasupra plajei la un restaurant destul de mare.  
 
 

 

Mare, mare dar e cam gol… noi si încă un cuplu… Hmmm… ceva nu este în regulă, mai ales că e aproape ora opt, deci ora mesei. Cine știe? Știm noi, că acum am deschis meniul și ne-am prins de ce e gol. 28 de EUR o friptură de vițel?!? Hai bă mă lași… Salată de fructe de mare 15 EUR!! Gata, ne luăm câte o salată din asta pentru că deja ne-a pierit pofta de mâncare. Sper măcar să fie mare salata. Sper degeaba… uită-te și tu pe ce ne cere ăsta 15 EUR de căciulă! Of Doamne, de ce suntem noi cu bun simț și nu ne-am ridicat imediat după ce am citit meniul. Off.. până la urmă nu e prost cine cere ci cel care dă așa că luați și să nu vă mai vedem. I-am făcut o poză restaurantului ca să știi să nu vii aici. Acum tu pune mâna și mănâncă pentru că tu ai ce, noi mergem la culcare și cu stomacul gol și cu banii luați… off!!  



… duminică
 
Astăzi iar te ducem să vezi 2 plaje superbe după cum ți-am promis așa că prima destinație este plaja Del Principe unde ajungem imediat după ce ne facem că mâncăm la micul dejun. Găsim loc în parcare fix de un Păndulică, și-l abandonăm pe ursulețul nostru lăsându-l să socializeze cu celelalte animale, mai mari și mai fioroase ca el cum ar fii jaguarul agresiv și căluțul argintiu.  

Ai dedus deja că zona este destul de exclusivistă și nu e de mirare că prințului Aga Khan, unul din descendenții profetului Mahomed și printre cei mai bogați șeici musulmani, îi plăcea să-și petreacă timpul pe aici acum câteva zeci de ani când peisajul era mai sălbatic și mai spectaculos ca acum. Acum zona este așa de exclusivistă ca băieții de aici și-au cumpărat tot domeniul până la mare și l-au înconjurat cu gard.. Alooo… Păi ce faceți domnilor, noi pe unde coborâm la plajă. Mergem ce mergem pe jos și la un moment dat aud undeva în dreapta valurile mării și glasul pescărușilor doar că în direcția aceea scria ”Accesul interzis”. Diana se oprește, tot din cauza problemei cu bunul simț de care îți povesteam ieri seară dar eu trec de data aceasta peste bunul simț că se pare că cu bunul simț mori de foame, trec peste semn și după nici 10 metri ajungem fix pe plajă. Wow!  


Și tu ai rămas la fel de gură cască cum am rămas noi, sunt sigur de asta dar, noroc cu marocanii de vindeau ”budigăi” și eșarfe că te mai aduc un pic la realitate și realizezi că nu ești încă în paradis. Este trecut de ora 10 iar căldura de afară ne face să nu stăm nici măcar 2 secunde pe plajă și să ne aruncăm direct în apa limpede precum cristalul. Diana nu este mare ”bălăcitoare” astăzi așa că iese curând ca să prindă cât mai mult bronz pe frumosul corp pe când eu, neavând cu ce să mă laud în materie de corp, mai stau în apă la bălăceală. Observ undeva mai în larg o platformă așa că mă mai prostesc un pic sărind în stil ”bombaaa”.  
 

Deja turcoazul apei devenise o culoare obișnuită pentru ochiul nostru așa că nu mă mai mir una două de câte ori mă uit împrejur și am impresia mereu că sunt undeva într-o lume de basm.Sentimentul naturii este reciproc pentru că se pare că nici peștii nu se mai miră de al sutălea idiot de pe ziua de azi care face snorkeling și se holbează la ei. Își continuau pur și simplu liniștiți înotul de dimineață și-și spuneau ”bancuri”  
 
 
 
 

Este foarte cald, știu că mă repet dar așa este și deja nu mai am stare să stau la prăjeală pe plajă. Pe la 12:30 încep să o stresez pe Diana ca să plecăm pentru că luasem foc și îmi era și foame. Și unde să mergem la masă? Nu știu, mergem așa până ne sare ceva frumos în ochi, cu atmosferă plăcută, eventual cu ceva muzică, nu ca pungașii ăia de aseară care după ce că aveau ditamai prețurilor nu aveau nici măcar atmosferă și muzica era de la radio. La un moment dat îmi amintesc că începuse o muzică bisericească și și-au dat seama târziu să schimbe postul. Afurisiții… hai că iar mă enervez când îmi amintesc. După ce ne mai plimbăm cu mașina pe coastă și mai admirăm frumusețea peisajelor precum și modul cum vilele se integrează perfect în acest tablou de vară, găsim la un moment dat un restaurant retras unde se pare că acum începea să vină lumea.  
 
 

Reușim să prindem un loc afară, la umbră și savurăm o mâncare atât de bună de ne venea să ne lingem și degetele. Aaa… bătea un vânticel așa plăcut și purta cu el un dram de răcoare în arșița după amiezii iar cu muzica plăcută de pe fundal, mai că era să adormim la masă. Nu aveam nici un chef să ne ridicăm și să plecăm așa că începem să analizăm oamenii din jurul nostru și așa constatăm că eram înconjurați de ruși din toate părțile iar limba oficială în Sardinia devenise se pare rusa. Și tot căscând gura ca babele, mai ales eu, la rusnacii din jurul meu, nu pot să nu observ la unii dintre ei vreo 4 tone de fiță basculate pe masă, cu ”aifoanele” la vedere, cu ochelari ”dă firmă”, cu ”lanțele” scoase la vedere peste tricou… și apropo de tricou, era unul lângă noi care avea un tricou pe el și peste avea o cămașă cu mânecă lungă!!! La 38 de grade cât sunt aici!! Cred că suferi de ceva băiete!  
 
 

După masă mergem la o plajă de vipuri, o plajă pe care băieții de la răsărit, cei autentici cu iahturi și ”veyroane” și nu ”copiile” de mai devreme, o închiriază cu câte 2 milioane de Eur pe weekend ca să deja petreceri private. Dar astăzi avem noroc și putem să venim și noi, muritorii de rând și să ne bucurăm de frumusețea inedită a locului. Doar pe Păndulică nu l-au lăsat să intre și ne-au trimis să-l parcăm unde și-a înțărcat ăla cu coarne copii de mi-au ieșit ochii pe drumul de întoarcere. Dar, după o masă copioasă și o primă baie după amiaza aceasta, ce putem face noi cel mai bine și mai bine dacă nu uaaaaahhh.. că și acum casc… facem naniiii. Ți-am zis că nu o să facem altceva decât somn, plajă, bălăceală și mâncat. Ia, cât timp visăm noi frumos, te las să arunci o privire la acest loc exclusivist. Înainte să adorm am mers pe o potecuță ferită de privirile celor mulți și am surprins câteva panorame cu plaja aceasta minunată.
 
 
 
 
       
Am stat aici până a apus soarele și doar dorința de a mânca ceva bun ne-a făcut să reușim să plecăm spre hotel. Mamăăă și unde am parcat…. Vai de mine că abia ne târâm până la cucuieții din deal unde-l lăsasem pe Păndulică. Acesta săracul, năpârlise de la căldura de afară și când am deschis ușa am crezut că făcuse unul focul înăuntru că așa au năvălit flăcările afară. Plecăm fără o direcție anume și după 30 de km ajungem la un blocaj. Hmm.. în față blocaj, în stânga o stradă.. ce-o fii pe aici… Și virăm și după minute bune de coborâre ajungem la un port.  
 

Cam pustiu locul pe aici dar hai să dăm totuși o tură de recunoaștere. Ia uiteee… păi bine măi pușlamalelor, voi aici ascundeți restaurantele de noi? Ia uite cum le-au camuflat aici la baza muntelui de era să rămânem flămânzi dacă nu exploram bine. Am aflat mai apoi de la nenea chelnerul că eram în localitatea Portisco și după ce băgăm niște pește așa lejer de seară, plecăm spre culcare că mâine trebuie să ne trezim la 7 că avem o zi lungă cu niște peisaje de o să-ți taie respirația. Hai, somn ușor și ție.  
 


Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

 
 
Noi 232012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Bună dimineața Milano, bună dimineața și ție. De când aștept ziua asta…. Cam de pe 13 Martie de când a fost ziua mea și am primit un frumos cadou de la Diana. Cadoul nu a fost ceva material și din acest motiv puteam să-l programez când vroiam eu, așa că l-am programat pe la sfârșitul lunii Iulie pentru că până acum, după cum ai văzut, am fost tot plecați. Știi ce am primit cadou? Hmm… să-ți zic… sau să te mai țin un pic în suspas. Bine hai! Cadoul meu din martie, pe care l-am programat în luna iulie constă în… 3 ture cu un Lamborghini Gallardo!! Ieeeee… mulțumesc Diana! Hai, acum trezirea ca să plecăm pentru că programarea este la ora 9 dimineața iar circuitul internațional “Le Coline” este la vreo 40 de km depărtare de Milano. Trezireeeeaaaa!!!

Ca să se bucure alături de mine și să surprindă fiecare moment, prin lentilele aparatelor de fotografiat, îi am astăzi ca însoţitori pe Lichidator și pe Auditor. Și… am ajuuuuuunssss!!

 


Circuitul acesta ne întâmpină deja cu “herghelii” întregi de cai putere care nechezau sub capote de Maserati, Ferrari, Lamborghini, Porsche și alte bijuterii pe patru roți de-i luaseră mințile Lichidatorului, un împătimit al mașinilor puternice. Fiecare specimen dotat cu sute de cai putere era de regulă însoțit de câte un exemplar frumos, gen 90-60-90, de cele mai multe ori cu părul blond și cu câteva ”dotări” care furau privirile spectatorilor. Aloooo… băieți!! Mai faceți-mi și mie câteva poze .. ați rămas cu gura căscată?!
 
 

Înainte să te urci la bordul unui bolid de peste 400 de cai putere ți se face un instructaj, în sală, în care ești învățat câteva lucruri fundamentale, cum ar fi să nu iei curbele din scurt pentru că riști să ieși în decor, sau să nu-ți bagi mâinile în volan, precum tractoriștii, când vrei să iei viraje pentru că riști să ți le sucești dacă accelerezi ca berbecul și alte câteva trucuri pe care oricum le uitasem până la ieșirea din sală deoarece eram nerăbdător să ajung cât mai repede și să pun mâna pe volan.

 

 

Dar până să pun mâna pe volan trebuie să ne înghesuim cu toții la o ditamai coada ca să fim strigați pe ”catalog” și să facem prima dată o tură de circuit de recunoaştere ca să vedem și noi pe unde o să urmeze să ne spargem în figuri. Și cum eram mulți „berbeci” care se îngrămădeau să deja ture, a fost aleasă o mașină în care să încăpem cât mai mulți și care să nu fie foarte rapidă ca să apucăm să vedem și noi una alta și să fim atenți la ce ne explică nenea șoferul-pilot. Deci, au ales un Hummer H3 unde, la norocul meu, am prins loc pe scaunul din dreapta față și nu a trebuit să mă înghesui pe bancheta din spate cu alți 3 viitori Sebastian Vettel. Acum, nu că aș fi avut vreo problemă cu spațiul pentru că, după cum o să vezi și singur, am slăbit cam 8 kg până acum așa că o să continui cu drag și spor această dietă. Te mai țin la curent pe viitor pe tema asta.

 

 

 
 

Hummer-ul acesta merge precum o Dacie 1300, adică scârție din toate încheieturile, abia ia curbele, abia accelerează, se înclină de zici că mai are un pic și se răstoarnă.. beeeaach… nu prea este ideea noastră de senzații tari dar, măcar profităm de ocazie și ascultăm ce ne explică nenea pilotul. Ne arată niște jaloane pe margine și cică atunci când ajungem la ele să frânăm că altfel ajungem pe arătură, să nu depășim alte mașini, să ascultăm ce zice instructorul bla bla bla… Auzi băi.. când conducem?!?!?
 

Uite-o… asta frumoasă și portocalie… ea este… și este numai a mea…. Ieee… vai de mine ce emoții am. Deja mi-au transpirat mâinile de nici măcar nu mai nimeresc să-mi prind centura de siguranță. Băiatul acesta de lângă mine, care cică este instructorul, este deja super plictisit. A căscat de vreo 3 ori de am crezut că mă înghite cu tot cu volan. Hmm… vitezele se schimbă de la clapete…. Ups.. nu am mai condus cu clapete, sper să mă descurc. Bun, îmi explică el ce trebuie să fac și plecăm… ușor.. ușor.. de probabil că însoțitorii mei, aşezaţi în tribună, ziceau că sunt cel mai jalnic pilot de curse de mă deplasez cu doar 60 km/h. Ei nu știu că băiatul de lângă mine mă freacă la cap din 10 în 10 secunde cu ”frenoooo… frenooo..” de parcă ziceai că dezlănțuisem toată herghelia lu Gallardo și nu doar 2 mârțoage pricăjite adăpate cu gazolină.

 

 

O tură rezist la bălăcărelile și căscatul lu’ ăsta dar imediat ce trec linia de finish și intru în linie dreaptă o caaaaaaaaaaaaaaaaaalllccccc… mamăăăăă cum se duce și cum mă bruscheză în scaun când schimb vitezele… Ăsta de lângă mine iar începe cu ”frenoooooo.. frenooo”!! S-o crezi tu băiatu’…. văd primul set de jaloane, ălea unde ar fi trebuit să frânez și… îi dau a treia. Din păcate pista e foarte scurtă și nu apuc să prind mai mult de 150-160 adică o nimic toată pentru bestia de o controlam astăzi. La al doilea set de jaloane apăs puternic frâna și simt cum îmi ies ochii prin parbriz și plămânii prin centură… vai de mine ce frâne are.

 

Nea instructorul, când vede că intru liniştit  în curbă și revin la viteza melcului, începe să mă bălăcărească la cap… hai mai dă-te-n manșa ta… păi eu plătesc aici ca să-mi zici tu „freno freno”… unde e senzația tare atunci. Și mai vine o linie dreaptăăăăăăăăăăaaaaaaaa…. Bum, poc poc…. Se aude evacuarea care probabil că scotea și flăcări de la mișcarea mea dementă de a schimba în viteza întâi în loc de viteza a treia! 🙂 M-am emoționat și m-am încurcat… ce vrei.

 

 
 
 

Mai apuc să fac o linie dreaptă dar nu la aceeași viteza ca mai înainte pentru că șmecherașul de lângă mine a apăsat niște butoane pe acolo și am văzut că nu mai trăgea mașina. Și ca să primesc și cireașa de pe tortul de astăzi, la ultima mea linie dreaptă, unde puteam să-i mai trag o accelerare, prind din urmă Hummer-ul și mai accelerează dacă ai unde… Aaaaaa!!!! Gata, deja m-am ofticat. E clar! Ăștia aici sunt numai după bani, cât mai mulți de la cât mai mulți, nu contează cum te simți sau dacă apuci să faci ceva dar… mă rog… așa am avut ocazia să conduc un Lamborghini Galardo! Ia fii atent la filmuleț:
 

 

 


 

Nu ne lăsăm fără senzații tari așa că imediat după ce cobor din Lamborghiniul meu și mă duc să-mi ridic filmulețul de mai înainte (pe care normal că l-am mai prelucrat eu un pic), mergem vis a vis ca să dăm o tură cu karturile. Ei bine… aici da adrenalină. Nu am mai mers cu kartul de când mi-am luat un volan în cap anul trecut iar tura de astăzi m-a făcut să mă apuce iar nostalgia. Sper să mai apucăm să mergem. Încă mai tremur de emoții!!! Diana, am primit cel mai tare cadou! Mulțumesc frumos încă o dată și mulțumesc băieților pentru pozele și filmulețele pe care mi le-au făcut.

 

 
… peste o săptămână
 

Azi e 6 august. Da, e Luni… și ce dacă. Uite azi, împreună cu băieții am vrut să ne realizăm o nebunie la care visăm din iarnă și anume să mergem la schi vara. Da, avem noi nebunia asta așa că ne-am pus de acord și ne-am luat concediu și am plecat la munte, la Cervinia. Cervinia asa este de cealaltă parte a muntelui, plecând din Zermatt.
Știi despre Zermatt că ți-am povestit iarna asta. Așa că zis și plecat, dimineața cu noaptea în cap, ca să prindem cât mai mult din ziua de schi.

 

 
 

La Cervinia se ajunge relativ repede, mai ales în timpul săptămânii când nu este trafic și mai ales pentru că este autostradă până aproape la poalele muntelui. Ajungem când natura de dezmorțea după somnul profun de de peste week-end și ceața se ridica ușor de pe pleoapele pitorescului orășel Breuil-Cervinia. Abia așteptăm să schiem dar, înainte să închiriem echipamentul de schi, ne ducem să vedem dacă s-au deschis pârtiile. Heeei… de ce sunt toate pârtiile cu roșu?! Ce înseamnă asta?!
 
 
 
Primim răspunsul pe care nu-l vroiam! Sus la ghețar, unde se schiază, era viscol și vreme foarte urâtă așa că elvețienii au hotărât să închidă pistele astăzi. Nuuuuuuu!!! Nuuu!!! De ce?! Și nu se deschid deloc astăzi? Nu! Ni se răspundem și facem un bot până la roua proaspătă a dimineții. Nu, nu… nu se poate așa ceva. Am venit pentru sport extrem, facem sport extrem că doar nu o să ne întoarcem la serviciu cu coada între picioare. Ce să facem, ce să facem…. Hmm… Gata, vine Lichidatorul cu o idee genială: hai să închiriem biciclete de downhill și să experimentăm și acest sport, momentan necunoscut pentru noi. Hai!
 

Uaaau… ia uite cum arăt de zici că-s Robocop în acțiune! Ce tare echipamentul acesta de protecție!! Hai să mergem și să vedem cum este senzaţia pe munte în jos. Ne chinuim ceva până ne prindem cum să băgăm bibicletele în telecabină dar odată ajunși în vârful muntelui ne simțim ca în al nouălea cer. Bine aveam senzaţia asta și pentru că în jurul nostru era un nor dens de nu se mai vedea nimic în jos în vale! Și dăăăăiiii… pe munte în jos cu bicicleta asta șmecheră care trecea peste denivelări precum un vehicul pe perne de aer de nu simțeam decât vântul cum îmi șuiera prin cască. O senzație superbă pe care nu pot să ți-o descriu în cuvinte așa că te las să admiri câteva imagini.

 

 

 

Auditorul nu era de aceeași părere, adică s-ar fi simțit și el bine dacă nu ar fi făcut pană! 🙂 Băi ce ghinion pe tine… hai înapoi în orășel să o reparăm! Și înapoi pe circuit normal… De data asta urcăm mai sus ca data trecută și normal că este totul mult mai senzațional, atât de senzațional încât a făcut și Lichidatorul pană… Hai băi frate.. dă-o-n acolo de treabă. Puneți mâna și mai slăbiți și voi ce pisicii mei.. păi stăm mai mult în ”vulcanizare” decât pe munte. Offf… ghinioniștilor! 🙂 Hai mai încercăm o dată…. Și urcăm iar, a treia oară… acum ce-o mai urma mă gândeam în telecabină… Vedem.

 

 

În urcarea noastră suntem ”agățați” de un tip care făcea downhill de când era bebeluș, dacă pot să zic aşa și cum era singur și se plictisea, ce și-a zis el, ia să fac mișto de începătorii ăștia și să-i iau cu mine că poate învață și ei ceva. Ajungem în vârful muntelui și îl văd pe ăsta că o ia pe arătură… păi ce faci mă?! Abia atunci realizăm și noi că pentru downhill era un traseu marcat, printre stânci și printre tot felul de șanțuri și denivelări. Deci, noi până acum am coborât ca fraierii pe drumul normal nu pe traseul amenajat.. Off… noroc cu băiatul acesta că aaaaaaaaaaaaa…. mamă ce senzație… am zburat cam 2 metri prin aer! Super tare! Vum.. vum… și ceilalți doi și ca și mine aveau un zâmbet până după urechi. Zâmbetul Auditorului nu ține mult pentru că face din nou… PANĂ!! Incredibil!! Ești de pomină măi! Gata, nu mai venim cu tine la vulcanizare! Are noroc şi nu trebuie să coboare singur, pe lângă bicicletă ci opresc niște tipi cu un pickup și îl iau cu ei. Rămân decât eu cu Lichidatorul și cu expertul în downhill care săracul tot încerca să ne învețe câteva manevre dar fără prea mult succes.

 

 

La un moment dat, tipul își dă drumul pe o pantă înclinată așa la vreo 60 de grade, printre stânci și denivelări și coboară de parcă ar fi coborât 5 trepte până la magazinul de la colț. Măi să fie.. cât de greu o fii și mă aventurez și eu.. Uaaaau… se ridică bicicleta de spate dar reușesc să o redresez, iau o stâncă în bot dar o redresez iar și vine și a doua stâncă și până aici mi-a fost. Momentul de a urmat mi-l amintesc vag dar a fost ceva de genul că roata de față s-a oprit într-o stâncă și eu am plonjat prin aer vreo câteva secunde. A durat ceva pentru că îmi amintesc că nu mă hotăram dacă să pic cu mutra înainte sau cu ea într-o parte. Mi-a confirmat și Lichidatorul asta pentru că m-a urmărit cu atenție cum făceam pe Superman-ul prin aer. Până la urmă m-am hotărât și am aterizat cu mecla pe o stâncă, cu pieptul pe o alta și o a treia mi s-a înfipt în umăr. Auuu!! Sunt ok nu te speria! A fost o căzătură nasoală dar să știi că echipamentul acesta face toți banii. M-am ridicat și am continuat drumul doar că și eu și Lichidatorul ne-am liniștit și am revenit pe drumul normal, abandonându-l pe prietenul nostru kamikaze.

 

 

Gata, ne-a ajuns că a început și ploaia și se pare că lovitura de la umăr a fost pe sub protecție așa că acum mă resimt un pic. Dacă aş mai fi fost grăsuț ca înainte probabil că nu aș mai fi simțit nimic! 🙂  Nu am schiat vara dar măcar am încercat o  nouă experiență care, să-ți spun drept, pe mine personal nu e că m-a impresionat foarte mult și nu din cauza căzăturii. Gata.. am terminat-o cu sporturi extreme și pe anul acesta. Abia aștept să mergem la mare și să nu facem nimic, decât să stăm cu burțile la soare. Mai e un pic!
 
 
 
 
 
 
 
Noi 182012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Băi nu o să-ți vină să crezi, iar dacă chiar o să crezi, clar o să mustăcești când o să-ți spun. Știi ceva…. Sunt la regim! Da băi, taci din gură și nu mai râde. Am început de 15 zile și am slăbit 4,5 kg. Și să știi că am target de 20 de kg. Sper să reușesc să mă țin de regim până la capăt. Bineeee.. râzi tu dar mai tare o să râd eu dacă-mi reușește și o sa fiu fotomodel. 😛 Ei bine, tocmai pentru că sunt la regim, astăzi trebuie să mănânc numai carne. Nu vreau să fac prea mult caz pe regimul acesta dar dacă te interesează o să-ți spun peste 3 luni dacă a funcționat. Între timp te poți documenta aici Așaaa… deci carne astăzi sau pește, dar nimic altceva. Ne-a recomandat o prietenă un restaurant japonez la Picadilly Circus că cică are un mod de a comanda mâncarea cu totul unicat și deosebit, ceva ce implică niște proiecții pe masă direct în farfurie, înainte să-ți vină mâncarea.

 
Dar cum numele lui se numește mă restaurantul ăsta, că nu mai ținem minte. Noroc cu nenea ”goagăl” și cu un wireless gratis de l-am prins și noi la ”second hand” și am aflat nu numai cum se numește ci și adresa exactă. Și iată-ne intrați la Inamo să cerem și noi o masă în doi. Țeapăăăă ! Nu mai sunt locuri… măi și ne zisese prietena noastră să rezervăm. La ce bot am făcut, am impresionat-o pe doamna de aici și ne-a rezervat o masă la alt restaurant al lor, cu același specific, la doar 10 minute distanță pe Regent street. Haaaa… ce norocoși suntem.
Masa este de un alb imaculat și relativ banală, fără nici un efect special, momentan să zicem, iar într-un colț are un touchpad din acela ca la laptop, camuflat bine de tot. Deasupra capului avem un videoproiector care se activează imediat ce apăsăm cu ”mouse-ul” pe meniu și ne proiectează mâncarea selectată pe farfurie. Ia să vedem ce mănânc.. Pac… îmi apar bucăți de ton în farfurie.. Hmmm.. bun bun, după? Pai după iau niște văcuță pe piatră vulcanică… mă lași, zici tu în gândul tău? Așa am zis și eu când am citit meniul și pac apare în farfurie. Gata că e de ajuns. Ia zi… e de regim sau nu?

 

 
Înainte să vină mâncarea ne mai jucăm cu opțiunile de prin meniu și ne schimbăm și ”fața de masă” și punem ceva mai vioi, normal tot virtual și tot proiectată de sus din tavan. Ia să vedem noi ce fac bucătarii noștri și vedem asta ușor, accesând un meniu de unde alegem să ne arate în timp real ce se întâmplă în bucătărie. Între timp vine și mâncarea care nu seamănă de loc cu proiecția din farfuria mea. Adică era bună nu mă înțelege greșit dar cred că videoproiectorul era setat pe zoom pentru că de la o farfurie proiectată plină, ne-au venit doi peștișori și de la o ditamai bovina pe vulcanul Etna comandată  au venit vreo 100 de grame de carne pe o săpunieră de pietroi vulcanic. Ce să zic, prezentarea face toți banii, mâncarea nu prea, mai ales că a fost exagerat de scumpă și am plecat și cu burțile goale dar de fiță și de regim e numai bun.

 

 
După așa zisă masă, plecăm agale spre faimosul Big Ben și ce bine este când nu ești presat de timp că poți să admiri în voie frumusețile londoneze și plăcuta atmosferă din capitala britanică. Ajungem la mărețul turn care spre surprinderea noastră este cam pitic. Nu știu de ce, dar din ce văzusem în poze și pe la televizor ni-l închipuiam foarte mare și când colo nu cred că era mai mare de un bloc cu 10 etaje de abia se întrezărea printre copacii de pe George Street. Ajungem imediat pe podul Westminster la scurt timp după ce trecem agale prin fața palatului cu același nume, locul unde se întrunesc cele 2 camere ale parlamentului și dezbat aprins legile regatului. Era aproape pe înserat așa că nu mai vârâm nasul la palat să vedem dacă era deschis pentru vizite ci trecem după cum spuneam podul, îndreptându-ne spre London Eye, noua atracție, relativ recentă, a Londrei care, în unele afișe publicitare pare să eclipseze un pic locurile celebre și relativ conservatoare ale imperiului britanic.
 
 
 
London Eye acesta, la care făcusem rezervare în același timp cu Madamme Tussauds, este un fel de roată cu multe cabine și care îți oferă o superbă imagine panoramică asupra capitalei britanice, dar și câteva senzații tari mai ales dacă ai rău de înălțime cum are Diana. Și ce dacă făcusem rezervare, că tot nu scăpăm de statul la coadă dar nu ne supărăm pentru că merge relativ repede și într-un sfert de oră pășim în una din modernele cabine din sticlă care pe măsură ce se învârte roata, se învârt și ele în jurul axei proprii ca tu să fii mereu paralel cu solul și sus, din ce în ce mai sus. Mai exact pe la 135 de metri de sus, iar dacă simți că ți se lasă picioarele, poți să stai liniștit cu Diana pe băncuța din mijloc și să te ții de ce apuci de frică de înălțime. Era ea și cu un mic pechinez care văzuse verde în fața ochilor când undeva acolo jos Big Ben-ul se făcea din ce în ce mai mic așa că de frică se ghemuise și tremura tot sub băncuța pe care stătea Diana.
 
 
 
 
 
 
 

 

 
Offf, frica asta de înălțime, gata, în 30 de minute se termină turul și suntem bucuroși că am ajuns în sfârșit pe pământ. Chiar și pechinezul dădea din coadă de mama focului. Nu apucăm să facem doi pași și începe să plouă, dar zdravăn frate, nu așa doi trei stropi ci pur și simplu direct cu găleata de parcă vroia să ne reamintească de faptul că am revenit pe teritoriul britanic unde când nu are ce face… plouă! Ca să ne reziste coafura, că noi nu ne dăm cu gel din acela ca în reclamă și ca să nu ne facem ciuciulete, intrăm și noi în primul bar de-l găsim pe marginea Tamisei și ne așezăm la prima masă liberă să ne mai și încălzim un pic.

 

Who assign you the table? (Cine v-a dat masa?) ne întreabă o domnișoară un pic durdulie cu un ton autoritar. Aaaaa… păi nimeni. Am intrat și ne-am așezat. No, people, No! That’s not how is going on. Please exist and stay in line (nu băieți, nu așa merge treaba. Vă rog să ieșiți afară și să stați la rând). Rând?! Ce rând?! Mamăăă câta’ rândul se făcuse între timp și stăteau cu toții ca proștii în ploaie. Mda, să o crezi tu cucoană că eu stau ca aurolacul în ploaie ca să mă duci tu la masă. Hai bye bye și la gară… la gară că acolo mergem noi să luam metroul.
 
 
Ia uiteee…. Aici sub pod, fix în piciorul podului, un antreprenor isteț făcuse un club de jazz… Ce tare este. Gata, aici intrăm și poate și mâncăm ceva că de la lighioanele ălea de pești japonezi m-a luat o foame de nu mai pot. Cu muzica asta așa bună parcă merge de minune o friptură de văcuță. Heeei… eu sunt la regim, ce sunt cu cartofii ăștia prăjiți  și tentanți la mine în farfurie. Ia uită-te la ei cum sfârâie și cum mă roagă să-i mănânc. NU! Nu vreau! Am zis că nu mănânc prăjeli și mai ales cartofi prăjiți, așa că nu mănânc. Îi dau frumos la o parte, după ce miros unul, și îmi mănânc doar carnea…. Ce buni or fi fost că uite cu ce poftă mănâncă Diana. Nuuu… nu vreau cartofi, mă țin tare și o să vezi tu peste 3 luni. Gata, mă duc să văd cum cântă băiatul acesta aici și să-i fac și câteva poze.
 
 
 
 
 
Încheiem seara într-o foarte frumoasă atmosferă și chiar dacă ne-a plouat un pic am apucat să vedem multe dintre simbolurile Londrei dar oboseala își spune ușor cuvântul și revenim la hotel ca să ne reîncărcăm bateriile. Măi să fie! Aici la noi la 7 unde este priza de încărcare a bateriilor, adică patul, se află un bar panoramic iar dom’șoarele acestea de aici au chef de chicoteală… Ce bine că este super antifonată și nu se aude nimic. Somn ușor.

 

 
… a doua zi
 
Goood morning, soarele strălucește în sfârșit, dar fix pe mutrele noastre așa că pe la 9:30 ne ridicăm din pat că nu se mai putea dormii. Oricum țin să-i mulțumesc acestui soare minunat pentru că dacă nu era el, cred că Diana se trezea direct la ora de plecare diseară. Astăzi avem program de voie, fără rezervări la anumite ore așa că mergem agale să vedem ce nu am apucat ieri. Hmm.. 7 lire biletul de metrou, de persoană, în week-end. Nu e cam piperat măi băieți?! Sau vreți să ne stimulați ca să mergem cu bicicletele. Îl luăm, că nu aveam bicicletă, și coborâm la Tower Hill unde când ieșim ne întâmpină falnica cetate încărcată de istorie. Până să ne ducem să ne povestească despre marile bătălii medievale prin care a trecut, bem o cafea aici fix lângă ea ca să ne revenim bine de tot și să fim numai ochi și urechi la ceea ce avea să ne zică.
 
 
 
 
 
 
Și ne-a zis destul de multe, lucruri interesante pe care eu o să ți le depăn acum prin intermediul imaginilor. Cât timp admiri tu pozele și asculți poveștile despre războaiele din Epoca Bronzului sau cum au fost executați în public aici anumiți trădători ai coroanei, noi pornim spre faimosul pod londonez pe care l-am întrezărit cât timp savuram cafeluța. Mergând agale pe cheiul Tamisei, ne minunăm un pic că vremea de afară nu are nimic de a face cu o vreme de vară și chiar ne întrebăm dacă aici este cald vreodată.  Ajunși la Tower Bridge că despre el îți ziceam, îi facem câteva poze, așa cum era el decorat de sărbătoare… sărbătoarea jocurilor olimpice de la Londra care începeau peste 2 săptămâni. Off.. că tot nu mă obișnuiesc să mă uit întâi în dreapta și apoi în stânga dacă vine mașina și era cât pe aci să-i stric bunătate de taxi unui nene. Hai, ca să evităm traficul și aglomerația, ia să schimbăm noi mijlocul de transport și să coborâm în unul din docurile de pe marginea Tamisei și să luăm barca asta stil avion care ne duce într-o clipită la Embankment. Ce tare se stă înăuntru și ne simțeam de parcă am fi fost într-un Boeing 777 la cât de multe scaune avea și cât de lin spărgea valurile agitate ale râului.
 
 
 
 
 
Ajunși la Embankment constatăm că suntem la 2 pași de Trafalgar Square, așa că pornim agale dar nu mergem mult că ne oprim într-o librărie de unde Diana își cumpără două cărți interesante despre miracolele științei că, zicea ea, vrea să mai schimbe un pic profilul literar pe care se axase în ultima vreme. Eu în ultima vreme m-am axat pe carne așa că aș vrea să schimb și eu un pic librăria asta pe un restaurant ca să mă “culturalizez” și eu un pic. Mda.. se pare că nu am noroc pentru că lângă Trafalgar Square se află National Museum, care și acesta are intrarea liberă spre surprinderea noastră. I se face totuși milă de mine, Dianei, când mă vede așa leșinat precum pechinezul de ieri și nu stăm mult și plecăm fuguța spre un faimos restaurant pe care îl ”mirosisem” eu din greșeală mai înainte.

 

 
 
Sherlock Holmes, sigur ai auzit de faimosul detectiv, dar să vedem dacă este la fel de faimos în ale bucătăriei cum este în rezolvarea cazurilor misterioase.  Nuuu… iar îmi trage o halcă de carne cu cartofi prăjiți lângă ea. Băi oamenilor voi mă omorâți pe mine. Sunt la regim, nu pot să mănânc cartofi prăjiți off.. și ce bine miroseau… și cum ar fi mers și cu o berică dar nu, nenea Dukan, acela cu regimul, stătea cu ochii pe mine și-mi întinde un pahar cu apă. Beach!
 
 
 
 Băi de data asta chiar am mâncat pe săturate, așa că plecăm iarăși pe cheiul Tamisei ca să ne întoarcem spre hotel și să mergem la aeroport. Prefer să te las să admiri singur cum se simțea lumea bine în această duminică însorită de Iulie, probabil un fenomen pentru ei că deja unii începuseră să facă și plajă, decât să bat eu câmpii acum și să-ți povestesc cât de romantică poate să fie plimbarea prin inima veche a orașului. Se pleca parcă de undeva din trecut și pe măsură ce înaintam ajungem la ”vremurile noastre” iar asta se vede cel mai bine atunci când trecem peste Millenium Bridge, inaugurat acum exact 12 ani cu ocazia trecerii în noul mileniu.

 

 

 

 

 
Cât timp ai admirat tu una alta, noi am plecat spre aeroportul Standsten și ne-am pierdut de două ori prin gara Liverpool până să aflăm de unde pleacă autobuzul spre aeroportul nostru. Când ajungem la autobuz, ce să vezi: vreo 20 de italieni care aveau rezervare, nu ajunseseră la timp și acum găsiseră un autobuz plin pe care vroiau să-l ”golească” ca să urce ei dom’le. Hai mă ne lăsați, le ziceau printre dinți călătorii din autobuz, s-o credeți voi că o să coborâm. Asistăm pasiv la circul de se crease, facem 2 calcule în cap și pariem pe călătorii din autobuz așa că plecăm și-i lăsăm să se păruiască liniștiți și mergem să luam trenul. Aoleuuuuu… cum poate măi să coste trenul de 3 ori mai mult decât autobuzul. Băi eu cred că voi aveți criză de curent de puneți prețurile ăstea la trenuri, metrouri etc. Nu avem ce face, îl luăm că pierdem avionul altfel. Am dat pe un bilet de tren aproape cât pe intrarea la muzeul de ceară. Mă rog… nu mai zicem nimic.

 

 
Ajunși la aeroport, avem gânduri mari, să mai facem un pic de cumpărături și să mai căscăm și noi ochii prin magazine. Ăla de la security control avea și el gânduri mari, din nou și tot cu mine și de data asta. Ce aveți frate cu mine în țara asta? Am față de infractor? Iese valiza Dianei din aparatul cu raze X și vine frumos pe bandă la noi, iese și a mea și se oprește, schimbă macazul și se duce pe o altă bandă pe una pe care scria full control (control total). O ia un babuin și mi-o întoarce pe toată pe dos și își bate joc de toată munca mea numită aranjare. Ce e în punga asta? Mă întreabă cu un sictir în el. O mână îi răspund! O ce?! belește niște ochi uimiți la mine. O mână dom’le, o mână de ceară! Aaaa… Ok, și îmi lasă valiza întoarsă așa pe dos și pleacă zicând că e ok. Alooo.. aloo… păi ce faci aici!Deja mi se urcase sângele la cap. Deci, după ce că ți-ai bătut joc de munca mea, pleci și mă lași așa ca pe prost fără explicații. Vreau să știu de ce valiza mea a fost inspectată total. Ce a declanșat procedura? Se uită la mine, ridică din umeri și râde. Nu, nu, mie nu-mi râzi a prost. Explică-te te rog! Și când vede că nici eu nu sunt cu toate țiglele pe casă începe să-mi bage niște abureli că aveam prea multe electronice în valiză și bla bla bla bla… am plecat și l-am lăsat vorbind. Știu că am fost nesimțit dar mă scosese din sărite.
 
 
Adormim îndemnați de zborul acesta fără turbulențe și retrăim în gând frumoasa experiență cu cochetele taxiuri negre care merg pe partea stângă a drumului să ne zăpăcească de tot, cu centrul vechi încărcat de istorie, cu parada de la palatul Buckingham, cu superba panoramă în apus de soare pe care am surprins-o din London Eye, cu ”micuțul” Big Ben pe care îl lăsasem la picioarele noastre o dată ajunși în roata londoneză cu… BUM! Și ne trezim din somn…. BUM încă o dată și realizăm buimăciți de somn ce ”aterizare ca la carte” a făcut acest pilot de nota 4 de mai aveau un pic și-i săreau roțile la avion…. Daina… hai… suntem pe pământ… gata.. gata… Aaaa.. te las că eu mai rămân un pic aici cu Diana. Ne auzim data viitoare poate undeva la soare și fără piloți cretini. Somn ușor!



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

Noi 062012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Hai good evening (bună seara), că tot am rămas cuplaţi pe limba engleză de la ultima călătorie în Statele Unite. Ţin să te anunţ că am dormit 16 ore după zborul din state, ne-am trezit, am mâncat şi apoi am mai dormit 11 ore şi în tot timpul acesta, valiza Dianei tot nu a mai venit de la Londra. Băi şi acolo erau toate cadourile pentru neamuri şi prieteni. Aşa i-am zis şi ăluia, care m-a sunat până la urmă să-mi spună că o aduce când poate el, i-am zis că o aduce acum că altfel îl ia mama lu’ proces verbal. 
 
Şi uite că au trecut cam două săptămâni de la întoarcerea din state şi acum aveam altceva programat, tot rezervat din timp ca să fie economic. Astăzi plecăm să vedem ce a făcut dom’le valiza Dianei 3 zile la Londra. Ce o fi găsit ea aşa interesant că a fost sfioasă şi e drept cam șifonată după ce ne-a returnat-o babuinul ăla şi n-a vrut să ne povestească peripețiile.
 

Astăzi este vineri şi abia așteptam să se termine serviciul să trecem pe acasă să ne luam valizele şi să prindem avionul spre capitala Regatului Britanic. Îl rezervasem destul de târziu avionul tocmai ca să nu trebuiască să ne grăbim şi să alergăm aiurea… ai auzit bre… Alooooo!! Nea şoferul de autobuz, las-o băi neamu’ lu’ manivelă mai moale că nu ne grăbim.Frânăăă… trei înjurături, accelerație urmată de frână bruscă. Vai de mine, nu mai ieşim odată din Milano că dacă mai continuă aşa clar nu mă văd bine. Până la urmă îl întreabă o tanti ironic dacă trebuie să prindă şi el un avion în seara asta şi se mai linişteşte. 
 
Ştii expresia aia, scapi de necuratul şi dai peste tac’su? Ei bine, tac’su lu’ “necuratul” ăla de şofer se pare că este pilot de avion pentru că la decolare nu se lasă dom’le şi-l ţine accelerat blană în timp ce trece prin norii denşi ce acopereau aeroportul din Bergamo. Nu-l înspăimântă nici trepidările bruşte, nici aripile care se bălăngăneau de sus în jos precum un porumbel beat. Nimic… doar accelerație maximă timp în care luăm nor după nor de Diana amuţise şi se ţinea strâns de tot de mine iar eu încetasem să mă mai uit pe geam că nu ştiam cât mai rezistă aripile ălea. Şi în sfârşit ajungem sus… sus acolo aproape de stele unde soarele încă îşi mai arunca timid razele apusului.

 

 
Odată ajunşi sus, după cum spuneam, s-a mai domolit un pic totul şi s-a mai detensionat atmosfera şi am putut să urmărim liniştiţi pe geam cum soarele încerca să se retragă la culcare şi noi nu-l lăsam deloc pentru că mergând spre Londra se dădea şi timpul înapoi, dacă putem să spunem aşa, şi mai câştigăm cu această ocazie încă o oră la aterizare. Ne bucurăm că nu plouă, aşa cum ne-am fi aşteptat și luam trenul de la terminal, ceva normal ai spune, ca să mergem spre vamă.

 

 
Mamăăă ce coadă aici la vamă, câtă lume şi ce hărmălaie. Aaaa.. ce tare uite vamă din aia automatizată unde bagi paşaportul, te strâmbi la o cameră video şi treci. Ce tareee… Mda… cică s-a închis! De ce s-a închis mă.. vrei să spui că a obosit calculatorul? Logică englezească, adică pe dos. Ne întoarcem şi reluam coada ca oile, acolo unde o tanti se mişa la verificatul documentelor de parcă asistam la un concurs de melci. Aaaa ce tare că vine şi o schimbă un moşulică şi totul o să fie şi mai….. naşpa!!! Aaaaaa!!!! Hai tataieee că pierdem autobuzul spre Londra şi suntem la 60 de km. Hai hai… dă-i viteză. Aoleeeeuu… avea ăsta 2 viteze: încet şi foarte încet şi nu puteai să-l scoţi din ritmul lui.

 

 
După 40 de minute ne vine şi nouă rândul la control. Diana trece imediat după ce-i trage la moş două zâmbete, un hi hi şi un ha ha şi vine acum rândul meu şi moşul îşi reia faţa gravă şi îmi cere actele. Le trece prin calculator şi ridică suspect dintr-o sprânceană. Se uită lung în ochii mei de era să mă pufnească râsul dar am rămas cât am putut de serios. Problem.. zice! Îmi dă o hârtie în mână şi mă invită să iau loc pe o bancă aşezată acolo în faţa la toată mulţimea aia de oameni care aştepta să treacă. Mă aşez liniştit pe bancă şi o liniştesc din priviri pe Diana care se uita de pe ”teritoriul englezesc” spre mine şi nu înţelegea ce se întâmplă. Citesc biletul de dragoste al moşului şi dintre opţiunile de acolo, o văd bifată pe aia cu I am detaining you (te reţin) şi nu scria de ce.

 

 
Double-iu-ti-ef (WTF) îmi zic în minte folosind un englezism de cartier. Ridic ochii din foaie şi îmi întâlnesc privirea cu cea a unei domne de la rând care mă privea încruntată şi parcă îmi zicea printre dinţi: Huuuooo! Infractorule! Îmi treceau prin cap toate scenariile posibile, că mi-au furat buletinul anul trecut şi au făcut ăia prostii cu actele mele, că e o coincidenţă de nume şi câte şi mai câte. Dar iată că apare moş viteză. Îmi dă toate actele şi îmi zice: Have a nice stay in the UK Sir (şedere plăcută în Marea Britanie domnule) aşa, fără alte explicaţii aşa că nici eu nu am insistat.

 

Respirăm uşuraţi, ne oprim la un bancomat să scoatem nişte hârtii din ăstea colorate cu chipul reginei pe ele ca să avem şi noi cu ce să plătim autobuzul, autobuz pe care îl prindem în ultimul minut, la fix am putea spune din toate punctele de vedere, mai ales că afară erau 10 grade şi eu eram în tricou cu mânecă scurtă. În autobuz avem internet wireless aşa că eu pot să aranjez pe hartă punctele pe care o să le vizităm mâine, iar în tot acest timp, Diana se antrenează pentru somnul din această seară şi mai tresare din când în când, cred că datorită emoţiilor acumulate în avion.

 

Odată ajunşi în capitala Angliei, evident că plouă că doar nu te aşteptai la altceva. Opresc un taxi pentru că era destul de departe hotelul şi când să-l întreb pe ăla de vorbă, ia-l de unde nu-i. Tiii bată-te să te bată că am uitat că voi sunteţi  pe invers şi am crezut că merge singur dricul ăsta al tău. Good evening dear Sir, aud pe gemuleţul din faţă un puternic şi perfect accent britanic care ne fascinează cu doar câteva cuvinte. Ne place la nebunie accentul britanic pur, cam cum vorbeşte Jeremy Clarkson, tipul ăla solid de la Top Gear şi am fi vrut să ne vorbească mai mult dar după ce îi dăm adresa se retrage în cămăruţa lui şi ne lasă să admirăm pe interior faimosul black cab. Ce tare este înăuntru, bancheta mare, spaţiu grămadă la picioare, televizor, reviste ce să mai, de 5 stele. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre hotelul nostru care, chiar dacă era de 4 stele nu ne-a impresionat foarte mult. Nu este urât Doamne fereşte dar, considerând numărul de stele aveam alte pretenţii, dar totodată considerând preţul foarte redus, nu mai comentăm şi ne ducem la culcare.

 

..a doua zi
 
Ţinând cont de faptul că am adormit pe la 3 azi dimineaţă, faptul că ne-am trezit la 9:30 este deja un eveniment. Ne echipăm rapid şi pornim la explorare conform programului pe care îl făcusem ieri noapte în autobuz. Hotelul este fix lângă catedrala St Paul (Sfântul Petre) dar înainte de a o vizita ne oprim să luam un mic dejun specific la un băruleţ drăguţ de vis a vis. Dăm să intrăm în catedrală şi era să ne stea mâncarea în gât. Băi voi nu sunteţi sănătoşi la cap?! Cum să vă dau mă 15 lire de persoană, adică aproape 90 de RON, ca să intru şi să vizitez un locaş de cult?!

 

 
Nu este că suntem chitroşi dar sincer este singurul loc din ce am vizitat noi în Europa unde se cere suma aceasta ca să intri într-o biserică. Da, am înţeles că este nevoie de donaţii dar asta este mai degrabă un pic de “japcă”. O vedem oricum în interior catedrala pentru că se vedea de unde era ghişeul pentru plată, este frumoasă într-adevăr dar nu ceva foarte spectaculos dacă este să compar cu domul din Firenze sau din Milano sau chiar şi cu cel de la Berlin care avea un stil aşa mai rece, mai conservator ca aici.

 

 
 

 

 
Hai că nu vrem să ne supărăm de la început aşa că plecăm să facem câteva poze pe afară şi să continuăm să admirăm frumuseţile londoneze în această friguroasă şi mohorâtă dimineaţă de iulie. Numai aici la Londra, în luna lui cuptor, noi trebuie să umblăm cu gecile pe noi şi să ne zgribulim de frig în timp ce ne apărăm de o ploaie mocănească, specifică zonei, ce tocmai deschisese dimineaţa. Refuzăm să credem că suntem ghinionişti aşa că mergem mai departe, cu metroul, către Buckingham Palace ca să vedem schimbarea garzilor şi să povestim şi noi una alta cu regina dacă o găsim acasă. Vroiam să ne cerem scuze că nu putusem să participăm la jubileul care marcase 60 de ani de la încoronarea Domniei Sale ca regină a Regatului Unit al Marii Britanii. Fii atent că vara, schimbare gărzilor, se face doar o singură dată pe zi, mai exact la ora 11:30 aşa că să ai grijă să ajungi la timp.

 

 
Băi! Eu ţi-am zis numai ţie care e treaba cu orarul de vară. De ce a trebuit tu să zici la toată lumea. Uită-te şi tu acum ce hărmălaie de oameni este aici. Este abia 11:15 şi deja este totul plin. Acum că te-a mâncat undeva şi ai spus la toată lumea, mulţumeşte-te cu nişte poze cu fundulgărzii regale pentru că a fost singurul loc cât de cât ok pe care l-am găsit. Şi a trebuit să mă şi împing şi să mă răţoiesc la nişte spanioli care aveau chef de huzureală în loc să stea liniştiţi şi să urmărească parada.  Ba chiar în îmbrâncelile lor şi sub ploaia care nu mai contenea, eu am stat să schimb obiectivul la aparat pentru că erau prea departe gărzile şi nu reuşeam să prind bine.

 

 
 
 
Toată ceremonia durează cam o oră dar îţi spun sincer că nu am prea priceput mare lucru pentru că eram destul de departe de locul unde se petrecea efectiv evenimentul. Aşa că, te sfătuiesc când vii, să ajungi măcar la unsprezece fără un sfert ca să fii sigur că prinzi un loc în faţa porţii principale pe unde intră gărzile. Ia taci.. uite vin 2 spre noi mărşăluind. Ce-or vrea?! Băăăă… transmiteți-i Maiestăţii sale că eram în state când a fost jubileul şi nu am reuşit să ajungem dar promitem că venim când o să facă Kate botezul. Şi naşul ne-a rugat să-i transmitem asta şi a promis că sigur o să fie prezent…. să o vedem şi pe asta… aţi auzit măi băieţi? Nu ştiu dacă ne-au auzit sau nu că tot şuşoteau acolo între ei dar noi am transmis ce aveam de transmis.. da naşule?

 

 
Între timp a început să plouă cu găleata aşa că ne tirăm rapid de la evenimentul care oricum se cam terminase şi mergem înapoi la gura de metrou ca să explorăm un alt loc faimos în Londra şi anume British Museum. Woooow ce intrare pompoasă are muzeul unde am ajuns destul de repede. Şi cât poate să fie de mare. Încercăm să găsim locul unde se plăteşte şi să obţinem şi câteva informaţii. Spre surprinderea noastră, intrarea este gratis dar ca să contribuim şi noi la acest măreţ proiect cumpărăm două hărţi ca să putem să ne orientăm mai bine. 
 
Muzeul britanic este efectiv enorm şi nu ştiu să-ţi zic cât timp îţi trebuie ca să-l vezi pe tot pentru că nu îţi cunosc, aşa de bine, gusturile în materie culturală dar, avem timp să ne cunoaştem pe parcursul călătoriei. Consideră că sunt peste 100 de încăperi pe care poţi să le explorezi pe îndelete şi să te pierzi în meandrele isoriei de la Mesopotania, Egipt, Grecia şi Roma antică până la perioadele zbuciumate ale erei medievale sau atmosfera de vals din epoca contemporană. Noi am stat, din păcate, doar o oră şi jumătate pentru că de la ora 14:30 rezervasem bilete în altă parte, îţi zic apoi unde. 
 
Dacă şi tu eşti un pic pe fugă cum eram noi, să ştii că harta de la intrare te ajută foarte mult pentru că are deja marcate cu galben operele principale din fiecare cameră şi are de asemenea marcat un traseu pe care îl poţi face într-un timp relativ redus. Noi am cam terminat dar dacă tu mai ai chef de admirat mumii, tablouri şi alte obiecte de artă, să ştii că ne găseşti la Madame Tussauds, faimosul muzeu al figurilor de ceară, pentru că aici rezervasem intrarea de care vorbeam mai înainte.

 

 
 
 
 
 
 
 
Haaa… te-au speriat un pic mumiile ălea şi ai decis să nu mai zăboveşti nici tu nu? Ştiam eu…  Ce facem noi zici? Păi ce să facem, uite ne delectăm cu statul la coada asta de peste o sută de persoane dar să ştii că noi suntem ăia norocoşi, ăia cu rezervare pentru că ceilalţi 4-5.000 de oameni care erau la celelalte cozi eu nu cred că mai apucă să intre astăzi. Ce bine că am ascultat sfatul unei prietene şi am rezervat din timp pentru că aşa am stat doar un sfert de oră la rând şi nu ne-am pierdut ziua înghesuindu-ne cu alţi semeni de-ai noştri sub ploaia care nu mai contenea de 2 ore.

 

 
Oooo… să trăiască domnul Beckham. Ce mai faceţi dom’le? Păi pe aici o ardeţi dumneavoastră domnule Beckham… Săru-mâna doamna Victoria. Sunteţi bine? Bine.. ce mă bucur. Copii.. totul în regulă acasă? Bravo.. mă bucur mult pentru voi. Hai să aveţi grijă de voi şi când mai vii la Milano să nu mai arunci un milion de euro în 3 ore că poate face David stop cardiac data viitoare. 
Hai, să fiţi sănătoşi.

 

 
Brad! Aici erai măi puşlamao. Păi bine măi afurisitule, ce tot îi faci măi doamnei acestea frumoase foc de ies zvonuri prin presă că aveţi probleme. Sărut-mâna doamna Angelina Jolie. Să ştiţi că am trecut pe la dumneavoastră prin Los Angeles dar nu v-am găsit. Vroiam să vă zic de puşlamao asta să nu vă mai faceţi sânge rău că şi-a luat-o în cap de când nu a mai apărut unul mai frumos ca el dar e băiat de treabă şi uşor uşor îşi revine. Băi Pitt, hai linişteşte-te că ai totuşi o vârstă. V-am pupat.

 

 
J-Lo!!! Stai măi nebunatico cuminte nu vezi că sunt cu soţia?! Of ce m-am roşit la faţă precu hanoracul de pe mine. Ia uite ce mi-ai făcut şi m-a prins şi Diana în poză şi acum o să aibă argumente de divorţ că m-a prins că mă prosteam cu J-Lo în public. Offf.. numai necazuri îmi faci. 🙂 
 
Lasă că nici eu nu mă las mai prejos şi o urmăresc pe Diana mai ceva ca paparazzi şi tot reuşesc să o prind în flagrant cu delictul de George Clooney în braţe. Ruşinicăăăă!!! Ai grijă că dacă află coana Canalis a lu’ Clooney o să-ţi tragă o smotoceală când ne întoarcem la Milano.

 

 
 
 
Figurinele de ceară de aici, că dacă nu te-ai prins despre asta era vorba, sunt atât de reale încât ai impresia că le ai în faţa ta, în carne şi oase pe marile celebrităţi ale erei noastre. Este remarcabil cum arta modelării în ceară s-a transmis de la 1777 când domna Tussaud îşi deschidea primul muzeu în Franţa unde îl expunea pe faimosul scriitor şi filosof Voltaire. Lanţul muzeelor doamnei care dă viaţă cearei s-a extins în toată lumea de-a lungul timpului iar muzeul din Londra rămâne unul dintre cele mai vizitate cu milioane de turişti anual.

 

Tocmai pentru că este aşa faimos, toată lumea se înghesuie să-l vadă şi îţi spun sincer că asta nu prea ne-a plăcut pentru că peste tot era o hărmălaie de nedescris şi erau cel puţin 20 de persoane care vroiau să-şi facă poze, toţi odată, şi se împingeau şi urlau şi se băgau în faţa ta de îţi venea să-i strângi de gât nu alta. Ca să-i fac o poză Dianei cu Marilyn Monroe am crezut că bat doi ruşi şi pun piedică la 3 indieni. Indienii ăştia, ăia din India că despre ei vorbesc, sunt mai răi decât oltenii, să fie ei primii dom’le mereu. Şi cum s-au întâlnit indienii cu olteanul au ieşit ceva scântei la câteva poze.

 

 
După ce am reuşit să ne facem câteva poze cu cele mai importante figurine, am ajuns la un tunel unde nişte taxiuri în miniatură ne-au purtat într-o călătorie de basm și ne-au prezentat în câteva minute toată istoria regatului. Protagoniştii scenelor în carne şi oase, sau în ceară şi oase aş putea spune, au fost tot faimoasele figurine de ceară care păreau efectiv vii şi chiar ne-am simţit în mijlocul istoriei datorită modului de reprezentare. Nu am reuşit din păcate să fac poze pentru că era semi-întuneric şi taxiurile noastre mergeau destul de repejor, aşa că trebuie să mă crezi pe cuvânt când îţi spun că a fost superb.

 

 
După incursiunea în istoria Marii Britanii, ne oprim la o altă coadă unde cică se dădea un film 4D. În spatele meu o doamnă din India cu bindi (punct din ăla roşu) pe frunte ţine în braţe un copil de nici 2 luni. Ce o fii în capul unor oameni de aduc o fiinţă aşa fragilă în hărmălaia asta, nu am de unde să ştiu dar sunt cu bun simţ şi o las să treacă în faţa noastră. Atât mi-a trebuit. S-a întors şi a făcut un semn şi în secunda doi în faţa noastră s-a bulucit tot familionul, vreo 20 de inşi şi noi am rămas ca proştii ultimii la rând. Nu mai zic nimic…. Aşa îmi trebuie că sunt eu cumsecade mereu.

 

 
Filmul de vreo 10 minute este super antrenant şi parcă real pentru că efectele 4D chiar ne fac să tresărim când Spider Man lansează pânzele de paianjen fix pe lângă urechile noastre sau când Wolverine ne înfige 2 cuţite în spate de chiar am crezut că am fost înjunghiaţi şi toată sala a început să ţipe în gura mare. În tot acest timp, pe ecran se dădea o luptă între forţele binelui ci cele ale răului şi băieţii nu se sfiiau să spargă obiecte şi să ne arunce cu tot felul de prostii peste ochi sau pur şi simplu să ne stropească şmechereşte cu apa din fântâna arteziană din faţa palatului Buckhingham.

 

Şi cu acest film se încheie turul la faimosul muzeu al figurilor de ceară din Londra şi….aaaaaa… băi am uitat să-ţi povestesc că înainte de film mi-am luat un suvenir. După ce am stat la rând cu copilaşii de 10 ani, a venit şi cârlanul să-şi facă şi el mână din ceară de aproape le-am terminat ălora borcanul când am băgat mâna ca să mă imortalizez şi eu într-un fel pentru posteritate. 🙂

 

 
Auzi? Tu te-ai uitat la ceas? Zi… Ştii cât este? Îţi spun eu. Este ora 5:20 după masă. Ai auzit,, după MASĂ! Ce părere ai de cuvântul ăsta „masă”. Păi se poate aşa ceva? Trece ziua şi noi nu mâncăm? Te duc într-un faimos restaurant japonez unde meniul ţi se proiectează pe farfurie şi ţi-l faci tu cum vrei… dar asta data viitoare! 🙂

 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

 

Oct 312012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Și după cum bănuiam, hotelul își păstrează vechile obiceiuri de acum 10 zile și ne trezește la 6 atunci când se fluierau băieții ăia de strângeau gunoiul și țipau unul la altul iar mai apoi, pe la șapte și jumătate a venit aprovizionarea cu sticlele de bere. Știi tu, că ți-am mai povestit data trecută. Ălea de coboară goale pe scări, pe un cărucior și fac doar zbang, zbang, zbang și apoi urcă pline și fac tronc tronc tronc. E drept că acum avem camera pe la etajul 7 dar degeaba, tot se aude.


De data asta nu mai zic nimic, nu mai am chef să mai zic nimic pentru că este penultima zi în Statele Unite, așa că mă trezesc și plec să returnez petrolierul la garaj după ”doar” 5.300 de km petrecuți împreună de-a lungul coastei de vest a Statelor Unite. Îmi cam parea rău pentru că începuserăm să ne împrietenim în ultima vreme cu toate că tot nu învățase, namila asta de mașină, cum să schimbe vitezele în urcare și ne brusca mereu.


Ziua de astăzi ne-o dedicăm să facem un ultim tur al frumosului oraș San Francisco, așa că după ce îndesăm bine toate bagajele și toate suvenirurile cumpărate, predăm camera și plecăm la plimbare prin oraș fără o direcție anume, doar așa, în așteptarea zborului de seară. Zborul acesta îl luaserăm înadins cu o escală de 11 ore la New York ca să avem timp să gustăm, măcar așa dintr-un colț, frumusețea celei mai mari metropole din Statele Unite. Ca să treacă timpul mai repede, fetele se delectează cu un pic de shopping și uite așa, la bagajele cu greu închise mai trebuie să adăugam o pereche de UGG-uri. Offf.. să vedem unde mai încap și acestea?!

 

 

Și uite că ușor, ușor vine seara și ne vedem nevoiți să părăsim orașul cu podul de aur, din nou la bordul unei aeronave cu internet wireless dar de data aceasta sunt prea obosit să mai stau pe net. Este ora 23:30 la San Francisco și noi eram treji de la 7 de azi dimineața. Mr. Like și Sleeping beauty zburau cu altă companie dar cam în același timp cu noi. Ținând cont că aterizam pe aeroporturi diferite, ne-am dat întâlnire sus, pe unul din simbolurile New York-ului și anume: Empire State Building. Cât de tare a sunat când am zis: ”ne vedem sus pe Empire să admirăm Manhattanul!”
 

Nu reușim să dormim mai deloc iar cele 6 de zbor trec destul de greu în ritmul acesta așa că le adăugăm la cele 16 ore acumulate de azi dimineață și după ce schimbăm fusul orar, iată-ne aterizând pe somnorosul aeroport John Fitzgerald Kennedy sau JFK,  într-o duminică dimineața așa cam pe la ora locală 7:30. Știu că nu mai înțelegi nimic din orele astea dar crede-mă că nici noi cu atâtea schimbări de fus orar și cu atâta oboseală acumulată.

 

 

 
Dar hai gata, mai rezistă și tu, ca și noi, un pic că ia uite unde am ajuns: New Yoooooorkk!!! De când ne doream să ajungem aici! Hai fuguța la explorat că avem doar 7 ore la dispoziție ca să ne întoarcem și să prindem avionul spre Milano.  Fuguța din părți că aproape o oră am pierdut-o să înțelegem unde valizele noastre putem lăsa bagajul de mână că doar nu o să ne plimbăm cu trolerul după noi pe 5th Avenue. Apoi am mai pierdut ceva timp să înțelegem ce, de unde, cu cât și de pe care linie pleacă trenul spre New York. Dar am ajunsssss!!!
 
Trenul ne lasă undeva pe strada 38.. sau 39.. parcă era 43… cine pisici mai știe că aici în Manhattan toate străzile au nume foarte interesante gen 5,10,14 etc.. ai înțeles ideea. Ieșim de la metrou și deja cădem pe spate de la înălțimea zgârâie norilor și consideră că încă nu îi văzusem pe cei mai înalți. Mergem căscând gura în toate direcțiile și fiind atenți la haosul din trafic și ușor ușor ne apropiem…  Vai de mine cât este de înaltă Empire State Building….. Incredibil.. Și noi o să mergem acolo sus sus?! Se pare că da, așa că ne încolonăm la rând ca să ne luam bilete.

Trebuie să sosească și Mr. Like cu Sleeping Beauty că ne-au anunțat prin sms, dar după cum hotărâsem, ne vedem sus… da.. da.. acolo suuuuus de tot! Așaaaa… suntem în lift.. în unul dintre lifturi.. acela care merge de la etajul 60 în sus. Păi noi vrem sus, sus de tot. Etajul 80 apasă nenea liftierul că pentru mai sus nu erau alte butoane. Parcă 86 scria pe biletul pe care îl luasem. Hmmm….
Nu apuc să-mi termin gândul că deja se deschid ușile undeva la vreo 370 de metri deasupra nivelului mării. Nu e încă sus și nu putem vedea încă nimic decât aceleași desene și tablouri cu care ne obișnuiserăm la parter care înfățișau evoluția clădirii de la începutul construcțiilor și până în 1931 când a fost finalizată.


 


Acest simbol al Americii are de fapt 102 etaje și se putea ajunge direct până la ultimul etaj dar era un pic cam scumpă distracția pentru încă 16 etaje în plus și cum noi eram la sfârșitul concediului eram și un pic pe jantă și dădeam cu bugetul din groapă în groapă, așa că ne mulțumim și cu etajul 86. Dar unde este acest etaj 86 ne întrebăm după ce iar dăm peste o ditamai coada. There are 2 options, ne zice unul cu o mustăcioară gen Petrică Mâțu Stoian, either you wait in line for the elevator, either you take the stairs. (Aveți două opțiuni: ori așteptați la rând și luați liftul ori mergeți pe scări). Pe scări normal. Cât de greu poate să fie să urci 6 etaje. Am aflat mai târziu că e un chin enorm să urci la maraton șase etaje înalte și lungi cât o zi de post și am auns pe terasa de la etajul 86 leșinați, transpirați și cu limbile pe afară… Și cât timp stăm noi să ne tragem sufletul ia uite că apar și Mr. Like cu Sleeping Beauty. Nici nu se putea o sincronizare mai perfectă.

 


Ieșim pe terasă și suntem întâmpinați de curenții puternici dinspre oceanul Atlantic, pășim timizi spre marginea clădirii și suntem cuprinși de un sentiment de emoție profundă când privim prima dată peste coasta de Est a Americii iar înaintea noastră stătea, renăscut din cenușa lui 9/11 turnul One World Trade Center. Acolo în fața noastră se petrecuse teribilul atentat de acum 11 ani.. Păstrăm un scurt moment de reculegere privind în neant spre oceanul Atlantic, analizând îndelung întinderea enormă a acestei metropole americane. Și tot explorând noi orizontul, o vedem undeva în dreapta, retrasă pe insula Betloe, la umbra World Trade Centerului, pe doamna Liberty, sau Statuia Libertății cum mai este cunoscută pe la noi, ținând ferm în mână torța progresului.
 



Vai de mine, m-am copt de cald pe căldura asta. Sunt vreo 37 de grade afară iar eu sunt cu cămașă cu mânecă lungă și cu geaca pe mine pentru că nu mai încăpuseră în bagaje. Și nu vrei să știi ce are Diana în picioare pe vremea asta sahariană. O să vezi mai târziu, nu-ți stric surpriza. 🙂 Scanăm în continuare orizontul cu privirea și nu contenim să ne minunăm de vasta întindere de zgârie nori și clădiri, poduri, mașini care se așterneau în fața noastră cât vedeam cu ochii. Poate și din cauza soarelui care ne bătea cu putere din față dar nu reușeam să vedem unde se termină New York-ul. Nu te mai plictisesc cu descrierea mea pentru că nu o să reușesc în cuvinte să-ți descriu senzația retrăită când priveam Central Park-ul de sus sau când ne uitam cum Chrysler Tower și alte clădiri înalte, încercau să-i facă o timidă concurența lui Empire State Building dar fără prea mult succes, nu-ți mai descriu nimic ci te las să admiri singur. Noi ne retragem aici într-un colț și mai privim încă o dată spre financial district.

 

 

Deci? Cum ți s-a părut? Ai cam căscat un pic gura și până ai revenit tu printre noi eu mi-am cumpărat un tricou de aici din magazinul de suveniruri pentru că luasem efectiv foc și m-am și schimbat în McDonalds-ul de vis a vis și uite că acum ne luptăm cu NYPD-ul că au blocat străzile și nu ne lasă să mergem spre Time Square. Ce o fii cu toată hărmălaia asta și cu toată debandada, nu știu! Trebuie să ocolim zeci de străzi și abia abia găsim o ”breșă de securitate” și ne trezim pe faimoasa 5th Avenue, complet singurei. Ce tare! Suntem singuri în mijlocul New Yorkului. Nu trece nimeni și nu vine nici-o mașină! Hey you guys! Come over here! (Hei voi de acolo, veniți aici!) Ups… ne-au prins… Suntem dați afară din lumea noastră într-o manieră destul de politicoasă și suntem bucuroși că măcar am reușit să ne reluam direcția de mers spre Broadway.

 



Ia uiteeeee…. Bine măi panaramelor, din cauza voastră erau blocate toate străzile?! Ia uite-l pe ”zânul măseluță” unde era mă! Măi să fie dar ce noroc avem noi când vizităm marile orașe. Acum am nimerit fix în mijlocul paradei Gay și ne-au fost arătate, din simpatie bineînțeles, o grămadă de funduri, care mai decare mai deosebite și mai pictate. Ia nu mai râde și ia și tu un fund aici de domnișoară de culoare! Păi ce… numai noi să fim tratați cu fundul? 🙂

 


 

Ajunși pe Broadway, ne alăturăm și noi celor 39 de milioane de vizitatori anuali și ajungem în faimosul loc pe care îl vedeam noi la televizor în noaptea de revelion când se făcea numărătoarea inversă pentru trecerea în noul an, și anume Time Square. Mamăăăă câte magazine, cât haos, cât trafic, câtă lume, cât de toate că deja ne zăpăcim de cap și de la aglomerație dar și de la oboseală care ușor ușor începe să-și spună cuvântul.
 
Nu plecăm oricum din piață până nu facem câteva poze și până nu îți arătăm că Diana poate să țină toată lumea într-un deget când vrea ea, mai ceva ca-n melodia  ”He’s Got the Whole World in His Hands”
 
 

 

Ne retragem ușor, admirând sumedenia de zgârie nori și trecând prin fața clădirii bagabontului ăluia de Trump, Donald Trump, că de el era vorba, care ca și în Las Vegas, are o manie cu clădirile aurii, că de, un pic de opulență nu strică din când în când. Ajungem într-un loc pe care îl poți considera o ciudățenie, în sensul bun al cuvântului, a acestei mari metropole deoarece este pur și simplu o oază de verdeață în mijlocul haosului de ți-l descriam mai devreme. Ajungem la Central Park, plămânul verde al Manhattanului, locul unde vin corporatiștii să se relaxeze in pauzele de prânz sau vedetele să alerge și să se mențină în forma. Noi vrem doar să ne menținem pe picioare pentru că sincer nu mai putem de somn. Și apropo de picioare, Diana ar vrea și ea să și le simtă pentru că, tot din motive de spațiu în bagaj, UGG-urile ălea luate din San Francisco a trebuit să le poarte prin tot New York-ul la aproape 40 de grade. Dacă nu știi ce sunt ălea UGG-uri sigur o să înțelegi din poze. Deci…. Unde găsim un loc să ne întindem și noi puțin?
 

 


Vai de mine ce ne-am mai întins…. M-am trezit pentru că i-am auzit pe ăștia că începuseră să râdă de mine. Bine și eu m-am auzit și am înțeles de ce râdeau… pentru că începuse porcul să sforăie, întins pe iarbă în Central Park. Eu nu sforăi decât când sunt extrem de obosit, ceea ce era cazul de data asta, așa că ia gura și nu mai râdeți de mine! 😛 Zii și tu, cum să nu adormi cu așa priveliște în fața ochilor:
 
 
 
 
 

Ne cam apropiem de ora de plecare așa că ne despărțim din nou, pentru că din nou zburam cu avioane diferite și din locuri diferite, și rămâne să ne vedem pe aeroportul Malpensa din Italia. Mamă ce energie mi-au dat cele 15 minute de somn. Am dormit foarte profund iar aerul parcului m-a mai ajutat să-mi revin, ba chiar să cer indicații unui băiat de culoare cu maiou lălâi pe el și tatuat peste tot, băiat care s-a dovedit super de treabă și ba chiar m-a condus să-mi arate care e peronul pentru metroul nostru pentru că mă pierduse printre cele 6 peroane.

 


Adio New York! Ne-ai impresionat, așa puțin cât am apucat să te vedem și promitem să revenim să te explorăm mai pe îndelete și eventual mai odihniți ca să nu mai cădem pradă miresmelor tale. Te lăsăm acum și ne îndreptăm spre faimosul JFK, aeroportul ăla unde autostrada trece fix pe sub pistă de ne-a impresionat foarte mult la aterizare. Te lăsăm pentru că ne așteaptă Milano. Milano unde ajungem la ora și ziua locală, dacă pot să spun așa, Luni 11:00 după aproape 40 de ore de nesomn și după ce am așteptat 30 de minute valiza Dianei care nu a mai venit… cică s-a dus la Londra… Ce-o face acolo nu știu… dar poate aflăm împreună data viitoare.


 

Somn ușor Europa!




 Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto
 

.
Oct 202012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Tzârrrr…. Tzârrr…. Tzârr…. Ce pisicii mei se aude, mă întreb în gând buimac de somn…. Tzârrrr…. Tzârrr…. Tzârr…. Apăs toate butoanele și în fiecare colț al ecranului la toate telefoanele de le prind la îndemână… Tzârrrr…. Tzârrr…. Tzârr…. Vai de mine cât sunt de buimac. Mă ridic în fund și abia acum remarc camera gen de moravuri ușoare, plină de floricele pe pereții tapetați de culoare roz, patul în stil baldachin unde perdeaua normal că era tot roz. Măi să fie… Așa de obosit eram aseară de nu am remarcat decorul acesta ”feeric”. Lângă mine e Diana… ce bine.. că m-am speriat că cine știe unde sunt… Nu înțeleg încă unde sunt și cum am ajuns acolo. Dau să mă duc până la baie tzârrrr…. Tzârrr…. Tzârr…. Unde sună băi că mă apucă toate ălea…. Până la urmă îl văd, pe el, telefonul roz. Hai să-mi trag palme!


Yes? Sir, aud la celălalt capăt al firului, problem with your credit card. (Domnule, probleme cu cardul de credit). Îmi zice unul cu un puternic accent indian care vorbea cu o cadență enervantă și fără să articuleze cuvintele. Așa și? O să vin eu cu cardul. Care e problema? Văzusem ieri că încercaseră băieții să-și tragă prețul camerei de pe card dar banca mea le dăduse cu flit pentru că trebuie să trag eu cu cardul nu iau ei banii așa când vor. No sir, you came now! (Nu domnule, veniți acum!). Mă uit la ceas și dacă era lângă mine îi ardeam vreo două după scăfârlie. It’s seven fifty (e opt fără zece),  îi zic revoltat. I know (Știu) îmi zice cu nonșalanță, but problem with you credit card. Băi dacă mai zici o dată problemsă vezi ce problem îți dau eu după cap. Come now! (Coborâți acum) îmi zice așa pe un ton cică autoritar. Thirty minutes (treizeci de minute) îi răspund plin de nervi și trântesc telefonul. Mamă câți nervi mi-a făcut.

 


Cobor până la urmă și găsesc un malac indian, după cum intuisem din voce, care se uita urât la mine. Trag cu cardul, îi apare ”Aprobat” și să vezi cum i se înseninează mutra. Cică: Mă scuzați că v-am deranjat. Ya ya (Da, da) îi zic cu un maxim sictir și-l întreb dacă la bodega asta dau și ceva de mâncare că așa scria pe rezervare. Îmi explică unde este sala de mese și plec înjurându-l în continuare printre dinți că mi-a stricat somnul, mai ales că adormisem pe la 3 azi dimineață. În drum spre masă mă întâlnesc și cu Mr. Like și el buimac de somn. Fetele n-au chef să vină așa că mergem doar noi. Intrăm în sala de mese și surpriză: ”sala” era o încăpere 3m pe 4m ticsită de oameni care din fericire tocmai plecau și reușim în felul acesta să prindem loc la una din cele patru mese. Dar deja nu mai aveam chef de mâncare și se vede asta după cum îmi vărs laptele cu cereale în poală de m-am trezit de-a binelea. E clar, hai să mergem că nu ne priește aici.

 


Plecăm cu toții și îi urăm afaceri îndelungate indianului că în stilul acesta are nevoie de mult noroc ca să-i meargă. Destinația de astăzi este faimosul drum 17 Milles care străbate coasta de vest a Pacificului în mijlocul unei oaze de verdeață care te lasă pur și simplu fără suflare. Cel puțin așa citisem pe internet, urma să vedem în mod direct în curând, dar mai întâi ne oprim să mănânce și fetele și să ne continuăm și noi micul dejun așa în tihnă. Ne oprim la un club de golf unde business man-ii cu blackberry-urile în urechi deja făcuseră un meci până la ora aia și veniseră și ei la o pauză. Vorbeau de niște tranzacții pe trading dar nu le acordăm prea multă importanță pentru că ni s-a părut mult mai interesant peisajul de aici din zonă. Îi lăsăm să vorbească în continuare de cum au făcut ei primul milion și noi plecăm la ale noastre, întâmpinați de vremea mohorâtă de afară.

 


Ajungem la prima oprire la malul oceanului și remarcăm că natura încă nu se trezise la viață. Doar câteva căprioare zburdau vesele și vioaie pesemne că le-a priit somnul de aseară spre deosebire de noi. Chiar dacă norii aceștia nărăvași se încăpățânează să acopere zâmbetul soarelui de vară, peisajul de aici tot reușește să strălucească și să ne impresioneze profund prin splendoarea și liniștea lui. Zăbovim ceva aici în briza rece a dimineții ce se juca prin părul nostru și ne pierdem în câteva gânduri liniștitoare precum valurile acestui imens ocean. Parcă ne-am întors undeva în timp și natura pare cumva neatinsă de mâna omului sau dacă a intervenit în vreun fel omul a fost doar ca să deja o pată de culoare unui peisaj oricum desăvârșit.

 

 


 


Hai că parcă ușor ușor începe să iasă și soarele și se mai dezmorțește un pic atmosfera pe măsură ce înaintam către următorul vista pointde pe harta noastră. Am uitat să-ți zic că la intrarea pe drumul acesta, am plătit o taxă de 5 USD pe mașină și am primit hartă și pliante cu descrierea detaliată a zonei, asta ca să vedem și noi cum se face turismul într-o țară cu adevărat capitalistă. Dar să nu divagăm pentru că se pare că începem să-l supărăm pe nărăvașul Pacific care ardea de nerăbdare să ne cunoască mai îndeaproape și uite cum a început să trântească cu valurile de stânci și să spumege și să clocotească. Normal că nu putem să-i refuzăm asemenea plăcere, și coborâm pe malul lui, pe nisipul fin și alb precum făina de grâu proaspăt măcinată și facem cunoștință pe această cale și cu câțiva pescăruși încă adormiți și ei tot ca noi. Băi, sper că nu sunteți pescăruși din ăia din

Obor-Malibu și vă apucați să ne faceți la buzunare când nu suntem atenți precum frații voștri de pe plaja Zuma? Nu sunt probleme se pare pentru că sunt cuminți ăștia. Stau și ei pe malul oceanului și admiră ca și noi, vasta întindere de apă cristalină.
 
 

 


 

Nu avem cum să nu facem măcar o sută de poze și nu putem să nu surprindem sălbăticia locului, stâncile presărate cu atenție în ocean de către cel mai desăvârșit pictor, natura, precum și valurile spumegânde ce le acopereau din când în când. Rămânem de asemenea profund impresionați de vasta câmpie cu flori galbene care dădea nuanță acestui frumos pastel conturat într-o dimineață de vară. Suntem deja nostalgici și pierduți în gânduri frumoase ce se contopiseră undeva în zare cu orizonul și cu greu reușim să revenim la realitate și să continuăm călătoria de astăzi. Înainte de a părăsii peisajul acesta de basm, ne mai facem câteva poze, unele chiar prostești, dar nu mai contează nimic, suntem prea fericiți.

 

 

 



La următorul vista point la care ajungem este plin de lume și nu prea înțelegem de ce s-au adunat cu toții aici aglomerându-ne frumosul peisaj de până acum. Coborâm din mașină și le auzim. Cum ce? Auzim niște sunete undeva în larg, așa gen un măcănit mai puternic. Normal că nu erau rațe dar sincer acesta este sunetul cu care am asociat eu la mine în cap, zgomotul pe care îl făceau zecile de foci, cocoțate pe niște stânci undeva în larg. Ce tareeeee….. Le mai văzusem noi în San Francisco la Pier 39, dar ălea erau leneșe și doar stăteau acolo și dormeau. Acestea în schimb sunt vioaie și jucăușe și să le fii văzut cum se împingeau una pe alta jos de pe stânci în râsetele copiilor adunați buluc pe malul oceanului.

 


Helloooo!!! Ia uite cine a ieșit dintre stânci ca să ne deja bună ziua. Prietenul nostru Chip! Ha ha… ce simpatic este… și jucăuș dar și un mare fotomodel pentru că se așează pe o stâncă și ia poziția de fotografiat și nu am cum să-i refuz această plăcere. Uită-te și tu la ”bagabont” cum stătea el pe stâncă în poziție de fotomodel. Hopaaa… taci că a venit și frate-su, Dale… ofticat că el nu o să apară în pozele de pe blogul nostru. Gata mă, nu mai face bot. Ia, treci aici și fă-ți o poză cu Diana că te publicăm și pe tine. Bă… dar să nu ceri drepturi de autor că ne supărăm apoi da? 🙂
 
 

 

 

Ce drăguț și liniștitor este totul și parcă nu ne mai venea să plecăm. Să ne oprim să facem și o baie undeva mai în colo dacă tot a ieșit soarele, zice Diana. Hmm… păi parcă am vrea, parcă nu am vrea… nici noi nu știm și cred că încă mai suntem beți de mireasma peisajului și de briza plăcută de la malul Pacificului. Nu ne hotărâm ce să facem și în timp ce conduceam și admiram căprioarele care zburdau în voie pe câmp, părăsim ușor și cu părere de rău coasta Pacificului.

 

 

Păi hai să facem plajă în Santa Cruz, zic eu, în sudul San Francisco Bay și eventual să mâncăm ceva acolo. Sună frumos numele acesta Santa Cruz și la toți ne-a părut o idee interesantă. Din păcate și norilor le-a plăcut ideea mea și au hotărât să vină și ei val vârtej după noi la plajă. Băi dar neserioși mai sunteți!! Faza nasoală la ocean este că dacă sunt nori, nici nu poți să zici că stai așa un pic la plajă să admiri peisajul că era un frig de ne clănțăneau dinții. Diana s-a ofticat instant când a văzut că nu are parte de vreme de plajă, și-a înfofolit eșarfa la gât și s-a întins să admire cerul acoperit de norii gri și neserioși, botoasă că nu ne oprisem acolo în Carmel, unde soarele zburda prin nisipul fin și valurile gingașe.

 


Off… sincer cam toți ne-am ofticat că nu am stat acolo dar ținând cont că de aici până pe coasta din Carmel erau doar vreo 30-40 de km, cu siguranță că și acolo se stricase vremea. Partea nasoală este că nu găsim nimic de mâncat pe aici. Pare așa o plajă pustie și fără nici măcar un chioșc de unde să-ți cumperi și tu un covrig ceva. Chiar și plaja în sine era un pic sălbatică, cu copaci aduși la mal de către ocean, cu câteva păsări în larg care nu știu ce soi erau dar cu siguranță un soi ”țăcănit” judecând după modul cum se aruncau asupra prăzii. Măi să fie!! Nu amețiți băi bate-vă să vă bată de lighioane. Încearcă și tu să-ți închipui cum survolau oceanul și apoi când vedeau peștii mișcând, se aruncau în picaj liber și se înfigeau cu capul direct în apă și apoi ieșeau învingătoare cu câte un pește plisc. Păi eu dacă mă dădeam de două ori cu capul așa de apă cred că îmi pierea tot cheful de mâncare. Băi dar curajoase mai sunteți! Felicitări!
 

 

 

Cam atât, nimic deosebit pe plaja asta așa că plecăm cu coada între picioare, ca să ne reîntoarcem după aproape 10 zile, în San Francisco și uite așa, ajungem ușor spre sfârșitul minunatului nostru concediu în Statele Unite. Dar nu avem cum să trecem prin Bay Area din San Francisco și să nu ne oprim și să dăm și noi o ”căutare” direct acasă la maestrul căutărilor pe internet, nenea Google. Așa că imediat ajungem la sediul gigantului internetului și rămânem foarte impresionați de fericirea și bucuria oamenilor de aici din campus. Eheee.. să tot lucrezi aici, în aer liber, la iarbă verde, cu biciclete puse la dispoziție de către companie ca să te recreezi, cu terase sub cerul liber ca să te aerisești la creier când iei prânzul, ce să mai, așa din exterior și judecând după fețele oamenilor, părea locul de muncă ideal. Sper să și fie așa pentru că prea mult ne-a plăcut totul.

 


Și din nou, dacă tot suntem în Bay Area, nu avem cum să trecem așa pe ascuns și să nu ne dăm un ”check in” chiar aici acasă la Zuckerberg, tăticul celei mai mari rețele de socializare din lume, Facebook. Știi tu, rețeaua aia unde tu dai un click să zici că-ți place ce am scris eu aici! 🙂

 Dar sincer, comparând cu ce am văzut la Google, nu rămânem prea impresionați de sediu și tot la părintele motoarelor de căutare am vrea să lucrăm în viitor.

 


Dar hai să nu mai visăm cu ochii deschiși că uite că am ajuns ușor ”acasă”, la San Francisco, tot la hotelul acela unde ne trezeau ăia cu sticlele pe scări la 7 dimineața. Acum ce să facem. Îl rezervasem dinainte așa că încă o noapte nu cred că murim. Dar înainte de a adormii mergem să mâncăm ceva că eram leșinați pentru că până la urmă nu am mâncat ceva concret astăzi ci doar am tot ciugulit din prostioarele pe care le aveam prin mașină. A fost o zi relaxantă astăzi și foarte plăcută așa că adormim liniștiți și cu zâmbetul pe buze, chiar dacă mâine era ultima zi pe coasta de vest. Dar mai aveam o surpriză rezervată.. că doar nu putem să facem escală pe coasta de est la întoarcere și să nu vizităm nimic…. Dar despre asta îți povestesc data viitoare! Somn ușor.

 

Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

 
.

Oct 132012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

 
Când eram mai mic aveam eu un playlist pe care l-am cărat după mine toată adolescența și printre melodiile ălea retro era una care îmi plăcea foarte mult: Beach Boys – Surfin’ USA. Și ca să urmez versurile melodiei, acum că și eu aveam un ocean, un ocean mare rău care traversa cam toată coasta asta de vest a Statelor Unite, pe numele lui de botez: Pacific, astăzi sunt pus pe fapte mari, chiar dacă nu realizasem acest lucru atunci când mă trezisem. 

Astăzi este ultima zi în Los Angeles și chiar dacă ne-am străduit din răsputeri zilele astea să vizităm cât mai mult, din păcate tot au mai rămas multe alte chestii pe care nu am avut șansa să le explorăm. Te las pe tine data viitoare să mergi și să-mi povestești și mie ce am ratat dar fii atent că trebuie să-ți iei mai multe zile de concediu, dacă ai, pentru că din ce am apucat noi să ne dăm seama îți cam trebuie o zi întreagă pentru fiecare loc spectaculos din Orașul Îngerilor.

 

 
Ne chinuim să închidem, sărind pe valizele care cântăreau acum puțin peste o tonă și ne gândeam cum o să plecăm noi cu toate lucrurile acestea pe avion. Dacă aș fii mai slab aș lua 5-6 tricouri pe mine dar așa, deja arăt precum omul Michelin, dacă mai bag 3 tricouri o să fiu un balon cu aer nu alta.. Tzrrrrrr… sună telefonul…. Acesta cred că-i Mr. Like să ne zică să coborâm că este deja unsprezece fără cinci și trebuie să eliberăm camera… Tzrrrrrr.. Gata băi hoo că vin! Ce vrei mă?Ah.. excuse me! (mă scuzați), aud la capătul firului, are you planing to stay another day with us (intenționați să mai stați o zi cu noi), mă întreabă o domnișoară cu un puternic accent spaniol. Adică cu alte cuvinte, așa mai politicos ne-a zis: Bă dacă nu vă cărați curând eu vă mai rezerv o noapte! Îi mulțumesc frumos pentru generoasa ofertă și refuz politicos mai ales că în seara aceasta aveam deja rezervată o cameră în orașul în care a fost primar Clint Eastwood.

 

 


Dar până să ajungem noi în ”Carmel by the Sea”, că despre orașul acesta era vorba și până să să vedem dacă mai este în vigoare legea dată de un primar mai vechi care zicea că ”se consideră contravenție să ieși pe stradă cu haina care nu se asortează cu pantalonii”, până să vedem toate acestea, ne oprim un pic la o țuică cu nea’ Charlie Sheen, acasă la el pe plaja din Malibu. Îl știi pe Charlie cu siguranță. Actorul acela controversat de la Hollywood despre care se spunea că este cel mai bine plătit și care de bine ce îi era, stătea mai mereu prin șanțuri rupt de beat. Asta nu zic eu ci gurile rele. Charlieeeeee… ce faci coaneee!! Bem și noi o țuică? Îi strig de la intrarea în Malibu unde ajunsesem relativ repede în această frumoasă dimineață de iunie.

 


Hai băi Charlie, dă-o whisikey-ul tău de treabă. Nu mai sta botos că ți-a luat Aston Cutcher rolul din 2 and a Half Men. Ce să-i faci, dacă cică bei mereu și nu se mai întelegeau aia cu tine. Ia fii atent că ți-am adus, ca să te mai înveselesc, niște tescovina de corcodușe de la Gorj care nu se compara cu niciuna din poșircile pe care le bei tu aici. Și ca să te dregi dimineața ai aici, în papornița asta de rapiță Louis Prăzon, niste legume specifice oltenilor. Alooo… Charliee.. Scoală mă…. Ăsta iar e beat așa că îl lăsam cu problemele lui și ne continuăm drumul un pic mai sus pe coasta, până la Zuma beach… Sigur ai văzut poze circulând pe net cu plaja asta. Este superbă, mai ales la apusul soarelui când oceanul parcă clocotește și e roșu ca vâlvătaia unui foc de tabară.

Suntem debarcați din mașină în stil mafiot, din mers, și abandona….. hai băi că glumesc, chiar ai crezut! Mr. Like își tot căuta niște adidași, că nu știu ce fița lui de model vroia, și nu îl găsea în niciun outlet, iar Sleeping Beauty vroia și ea să profite de timpul outlet-indoor să mai cumpere câteva cadouașe. Așa că noi rămânem aici la plajă și ei se duc să facă cumpărăturile.

 

 

 

Hăăăăă… ia uiteeeeeee Surferi!!! E clar! Asta trebuie să fac! De când am plecat în state am zis că atunci când ajungem pe coasta de vest, nu se poate să nu fac baie în Oceanul Pacific. Cum Atlanticul mă trântise anul trecut de pământ de mai aveam un pic și-mi pierdeam slipul, trebuie să-i dau o șansă și Pacificului să-mi arate că este la fel de bun ca frasu de pe cealată coastă. Bine, să intru în ocean este una, dar să fac surfing este efectiv maximul standardelor mele așa că nu mai ezit mult și încep să mă interesez pe la băieții de aici dacă este vreunul dispus să o învețe pe balena Willy să-și țină echilibrul pe placă. Îmi zice un tip prețul și costa ceva nu era chiar moca, dar ținând cont că făcusem economi de-a lungul concediului dar și de faptul că nu de multe ori în viață ajungi să faci surf pe plaja Zuma din California, accept aproape instant și cum ai zice surfing, primesc costumul de ”exercițiu”.

  

Cred că totuși au căutat ceva până au găsit o mărime XXL că nu cred că sunt mulți grăsani care se aventurează să spulbere valurile oceanului cu placa de surf.. Ha ha ha ha… aud în spatele meu niște voci pițigăiate care se crăcănau de râs în timp ce eu mă chinuiam să-mi adun toate șuncile și să le îndes în costum. Mă întorc și văd doi puștani la 5-6 ani care mai aveau un pic și leșinau de râs. Ce șuncile mele vreți măi afurisiților? Ia valea de aici! Ha ha ha… continuă aia și mă arată cu degetul în timp ce se îndreptau spre alți puștani de vârsta lor să le povestească și ălora cum se chinuia Yogi Bear cu costumul de surf. Mama voastră de pezevenchi! 🙂


 

Partenerul meu de surf de astăzi este Tyler, un sex-simbol așa pe la vreo 24 de ani, la un metru nouăzeci, blond cu părul cârlionțat și ochii verzi, știi tu, genul acela de surfer care dă toate fetele pe spate. Alooooo… Diana!! Închide gura și mai fă-i niște poze și lui Yogi nu numai lui Tyler! Îi zic Dianei care se pierduse de când le-am făcut cunoștință! 🙂 Ia să vedem băi Tyler dacă știi să faci și surf nu numai să arăți bine! Hai să te învăț câte ceva eu! Ce glume răsuflate fac. Ăsta face surf de la 12 ani iar eu singura dată când am fost aproape de sportul numit surfing a fost când m-am ridicat în picioare pe salteaua de apă. 🙂 Hai să vedem dacă reușește să scoată ceva talent din mine, dar cred că trebuie să-l caute bine de tot.

 

 

 

 

Ne retragem undeva pe plajă ca să-mi explice întâi pe uscat un pic de reguli și de mișcări pentru că cu siguranță nici el nu avea chef să traga de mine pe acolo. Mă învață cum trebuie să stau întins pe burtă pe placă și cum să o prind cu picioarele la spate. 

Băi și era lungă placa asta cât remorca unui tir dar a zis să nu mă sperii că tocmai acestea sunt plăcile de începători care te ajută să treci peste valuri mai ușor. Mă pune să fac câteva mișcări rapide de ridicat în picioare din poziția culcat și când vede că nu sunt chiar praf, se încumetă să intre cu mine în apă.

 

 

Băi, mă vezi tu așa mai pufos, dar să știi că la capitolul echilibru stau foarte bine, chiar m-a lăudat că indiferent de mărimea valurilor ăstora, care uneori ajungeau și la 2 metri, am reușit să rămân pe placă și să continui lupta cu oceanul în încercarea mea de a mă îndepărta de țărm. Acum e acum, sunt în larg, mă întorc cu placa spre țărm unde Diana era cu aparatul de fotografiat în mână și aștepta să se petreacă minunea. Pornesc ”vâslind”, că cică așa se zice când dai din mâini să-ți iei viteză, spre mal, căutând valul potrivit pentru o ridicare. Și iată-l că vine, valul numai bun, așa micuț la un metru ca să nu mă sperie și vâslesc, vâslesc, vâslesc… uite… sunt pe coama lui și începe să mă ducă cu viteză spre mal. Sit position (Poziția șezut) îmi strigă Tyler din spate. Fac rapid mișcarea de pe burtă pe ciuci cu un picior în spate pentru echilibru cum mă învățase, mă reechilibrez că era să cad.. Get uuuup(Ridicăteee!!) îmi strigă din nou Tyler și….. I’m surfiiiiinggg!! Yes baby I’m surfiiiiing! Ce sentiment extraordinar să plutești deasupra valurilor, ce senzație deosebită. Este totul absolut fantastic și apuc să ridic pentru o fracțiune de secundă privirea spre Diana careia nu-i venea să creadă că am reușit din prima.



 

Foarte tare! Mai vreau, hai Tyler, mergem din nou în larg. Și mai continui eu apoi cu încă 2-3 mișcări din astea așa pe termen scurt că nu puteam să zic că fac surfing pe o distanță așa scurtă și apoi Tyler decide să mă ducă mult mai în larg. Ei bine, mișcările de mai înainte m-au cam obosit și sunt un pic cam praf, iar oceanul nu mă ajută de loc pentru că și-a întețit frecvența și a mărit înălțimea valurilor.  Era din ce în ce mai greu să înot spre larg ca să pot să am de unde să fac surfing. Paddle, paddle, paddle (vâslește, vâslește) îmi striga Tyler din spate. Nu mai pot frate!! Vâslește, vâslește!! Și dă-i din mâini Cristi că te mănâncă ăsta. Am pus capul jos pe placă, așa cum mă învățase că trebuie să fac când vin valurile mari, și vâslește vâslește și mă țineam cu putere de placă când simțeam că sunt ridicat aproape perpendicular pe ocean la cât de mari erau valurile. Și a venit unul, imens… mai mare decât placa! A ridicat placa la 90 de grade și cred că era foarte amuzant de pe mal să vezi așa placa de surf înfiptă în ocean, cu un mameluc care se ținea bine de ea să nu cadă. Și m-am ținut bine, atât de bine că atunci când valul ne-a întors cu fundul în sus, mi-am dat seama că trebuie să-i dau drumul când aproape ajunsesem la mal și arasem cu capul jumătate din fundul oceanului. Mamă ce sărată este apaaaa!!!

 

 
 

Hai din nou în larg îmi zice Tyler. Băi omule lasă-mă un pic că nu mai pot! Hai măi că mai ai 25 de minute din ora pe care ai plătit-o. Nu mai pot, sincer! Hai că te duc să vezi cum se vânează valurile, îmi zice. Și iar, vâslește, vâslește, vâslește și într-un final ajungem undeva în larg unde oceanul era mai liniștit. Eu cred că m-a împins și el din spate de am ajuns până aici că eu eram praf rău de tot. Așaaa, îmi zice, acum te ridici în fund și stai cu placa între picioare și te uiți în larg să vezi când vine valul potrivit. Aaaa.. ce bine e să stai așa liniștit și să plutești în derivă. Uite-l, îmi zice, ia-l pe ăsta, vâslește, vâslește!! Lasă-l băi… de ce să-l iau.. nu vezi ce liniștit trece el așa pe sub mine. Lasă-l în pace. Uite mai vine unul! Băi da grăbit ești îi zic. Stai așa să-l prindem pe acela bun de tot. Vezi, ești tânăr și te grăbești aiurea! 🙂 Și așa am mai tras de timp vreo 5 minute ca să-mi mai trag un pic sufletul. Hai, vine valul și vâslesc, vâslesc, vâslesc… poziția ghemuit, stau, stau… trec peste o intersecție de valuri creată datorită curenților și mă ridic…. Zbang! Îmi iau o meclă de ocean și placa se duce purtată de val până la mal. Gata! Sunt terminat! Mi-a ajuns experiența! Hai mă că mai ai 10 minute îmi zice. Ți le fac cadou, nu mai merg niciunde! Sunt terminat!

 
 

Băi și mă uitam la blonduțul acesta plin de mușchi cum nu avea absolut nimic. Și cât trăsese de mine pe acolo, cât alergase și el. Chiar și-a dat toată silința să scoată ceva din mine. Eu zic că a reușit cât de cât. Problema rămâne greutatea că la capitolul echilibristică cică stau bine. 

You are good! (Ești bun) îmi zice să mă încurajeze. Daaaa… sigur. Foarte bun! Nu mă, sincer. Am avut pe unii cu care am stat 30 de minute pe uscat că nu erau în stare să se ridice pe placă. Nu știu sincer dacă este așa sau nu dar eu sunt super mulțumit de ce am reușit să fac. Mi-a plăcut la nebunie și am ”bătut cinciul” în semn de mulțumire. Acum lasă-mă să-mi trag sufletul că ai scos tot untul din mine.

 

 
 
Mă întorc la Pamela mea, care mi-a făcut o grămadă de poze cât timp eram în larg și cică s-a simțit și ea bine și s-a amuzat de eforturile mele disperate de a rămâne pe placă. După lecția asta mi-a venit o foame de nu mai puteam și ținând cont că era deja ora 14:30 mergem la Starbucks, singurul loc de aici din zonă de unde putem să luam ceva de mâncare. Pentru prânz nu putem să luam mare lucru, decât niște sandwichuri dar ne umplem cu energie după ce băgăm un crem-caramel delicios, așa pe la vreo jumătate de litru. După ce trândăvin la terasă vreo 30 de minute, ne reîntoarcem pe plajă să mâncăm sandwichurile în briza oceanului și să ne facem și câteva poze artistice pe malul lui.
 

 

Ia să-i fac eu Pamelei mele câteva poze gen Baywatch, cu căsuța salvamarului pe fundal, cu vântul care îi mângâia firele de păr rebele, așa.. așa, mâna la ceafă, capul pe spate… perfect, perfect, acum aleargă, așa, așa, excelent. Ce să mai: ieșise fotograful din mine și am făcut câteva pictoriale de mai toată frumusețea dar e drept că mă ajuta foarte mult și ”modelul” dar și oceanul albastru avea un important cuvânt de spus. Am profitat de soarele șugubăț care ne zâmbea din când în când de printre nori și am făcut câteva poze frumoase să avem o amintire de la faimoasa plajă din Malibu.

 

 

 
 

 

Alooooooo… Băăăăă… ce penele voastre faceți acolo. Jumuli-v-aș coada!! Uită-te băi la ei de pescăruși afurisiți cum ne ciocănesc cutiile cu sandwichurile. Aoleu… a luat cutia în cioc.. fugi după el! Băăăăăă…. Dă cutia înapoi! Să mă vezi cum alergam ca disperatul după pescăruș și cum lighioana se chinuia să o ridice de la sol dar era prea grea. Perpeliț-aș grumazul de pungaș ce ești tu! Dă cutia înapoi! Ia uite băi cum a găurit cutia asta și a băgat nisip în ea. Eu cum mai mănânc mă acum?
 

Le mâncăm că nu mai aveam chef să ne întoarcem să luam altele și oricum nu reușiseră să ajungă la ele dar bagaseră un pic de nisip înăuntru. Carnivorilor!!! Auzi… să mâncați sandwich! O cafea nu vreți? Îmi trosneau dinții ca o balastieră stricată și după 2-3 înghițituri ne lăsăm păgubași că rămâneam fără dinți dacă nu. Ia uite cum ne dau târcoale! Marș mă de aici! Ăștia-s mai răi decât câinii vagabonți din București. Le ascundem ca să nu-i mai tenteze și eu mă duc să profit de soarele de afară și să fac câteva poze minunatului peisaj presărat de surferi din loc în loc cu valuri albe spumegânde ce se spărgeau în larg și cu o mireasmă salină purtată în aer de briza după amiezii. Bagabonții ăia de pescăruși tot nu se potoliseră. Uită-te și tu cum îi dădeau târcoale Dianei în timp ce ea făcea economie de vedere.

 

Mai admirăm niște băieți care făceau kite surfing (surffing tras de un zmeu) în timp ce soarele cobora ușor ușor spre culcare și atunci constatăm că este trecut de ora 17. Aloooo.. Mr. Like!! Cumperi toată America?!? S-au întors până la urmă și am pornit pe lungul drum de 450 de km până în Carmel unde am ajuns pe la 2 noaptea rupți de somn. Hai somn ușor că nu mai pot. De vreo 2 ori l-am băgat în sperieți pe Mr. Like că nu țineam drept pe drum dar de oboseală nu că dormeam 🙂 să fiu sigur că nu adorm, în timp ce conduceam, am deschis o sticlă de apă și îmi turnam în palmă pe ”șustache” și mă frecam la ochi. A mers trucul acesta și chiar dacă am ajuns târziu, a meritat din plin ziua de astăzi! If everybody had an oooooocean….. Across the U.S.A …. Then everybody will be suuurfing….



 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

.
Oct 052012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

Astăzi avem parte de o trezire târzie, așa pe la un 10 precum copii mici. Acest lucru este şi din cauză că aseară ne-am băgat la somn la o oră înaintată dar,  şi pentru că astăzi chiar vrem să fim copii toată ziua. Tu? Te mai simți copil uneori? Dacă da, atunci astăzi o să ne distrăm împreună, dacă nu, sigur o să te apuce nostalgia. La micul dejun din această dimineață reușește să ne însoțească și Diana, spre deosebire de Sleeping Beauty care încă îl mai visa probabil pe leul Alex când încerca să revină la grădina zoologică din New York. În timpul mesei, televizorul era pe CNN și apucăm să vedem o statistică cu populația din State și constatăm că este aproape proporțional distribuită și împărțită între albi, negri şi sud americani  Asta ţi-am zis-o doar aşa că ni s-a părut interesant dar, chestia ciudată pe care am observat-o au fost reclamele agresive de la televizor gen cumpărați cumpărați cumpărați. Nu mai zăbovim și pe la un 11:30 o recuperăm și pe Sleeping Beauty și pe Alex al ei și plecăm spre visul copiilor de pretutindeni, și implicit al nostru: Disneyland Los Angeles.

 

După ce plătim o sumă destul de măricică zic eu, 96 de USD de persoană, pătrundem pe tărâmul magic al basmelor, înconjurați la tot pasul de personajele din desenele animate alături de care am copilărit. Primul contact este cu Chip si Dale iar mai apoi cu Pinocchio și toți ceilalți. Ca să vizitezi bine parcul și să înțelegi despre ce este vorba îți recomand să faci un tur, la început, cu trenulețul care îl înconjoară dar și să analizezi bine harta.
 
 
 
 Imediat după acest tur o să rămâi profund impresionat când, urcat într-un trenuleț absolut banal, o să te trezești înconjurat de elefanți, șerpi, maimuțe și așa mai departe, toate din plastic și ceramică evident dar, care te făceau să te simți efectiv ca într-o junglă reală. 
La sfârșitul turului, ca să nu stăm unii după alții și să ne decidem în funcție de care pe unde vrea să meargă, alegem principiul ”deciziile foarte rapide se iau în 2” şi ne despărțim de Mr. Like și Sleeping Beauty și plecăm fiecare la explorat pe cont propriu. Urmând să ne auzim pe stații, stații pe care uitaserăm să le băgăm la încărcat aseară.
 
 Prima oprire o facem la Jurasic Park, că tot era aproape de noi iar apoi ca să ne treacă sperietura şi să ne liniştim, ne ducem să o vizităm pe Albă ca zăpada și cei 7 pitici. În timpul ăsta, Mr. Like ne comunică prin stație că ei făcut un tur cu barca prin junglă şi au văzut scălâmbăielile maimuțelor, elefanților, șerpilor, crocodililor și a altor animale fioroase. 
 
 
 Aşa şi?Îi zic. Oricum sunt din plastic.. Da de unde, îmi zice ăsta ofticat, ne plimbam noi liniștiți şi la un moment dat un elefant ne trage un duş la toți cei din barcă. După ce ne-am dezmeticit din sperietură, au început toţi să râdă, mai puţin eu pentru că-mi stropise obiectivul la aparatul meu șmecher și mai mai că-mi venea să-i ard una peste trompă.🙂 Hai băi… las’ că-ţi mai negociez eu altul în San Francisco că ai văzut ce oferte am primit.  




Auzi, te-ai dat vreodată într-un carusel? Nu? Nici eu până în ziua asta, și, oricât de penibil ar părea la cât sunt animalul de mare, m-am lăsat convins de copilăroasa mea soție și m-am urcat pe un căluț din ăsta de te învartea în cerc și te mișca în sus şi în jos. E adevărat că era din plastic dar, dacă ar fi putut să vorbească, sigur ar fi gemut sub greutatea ”hipopotamului” de-l călărea. 
Am fost şi filmat dar asta nu-ţi mai arăt că e destul de penală poza. 🙂  Și ca să continuăm pe aceeași linie, mergem în ținutul prințeselor și dăm o tură magică cu trenulețul iar apoi ne așezăm la un hot dog,  în orașul lui Mickey și-l așteptăm să-și înceapă parada.

 
Înțelegem târziu că parada are loc pe ”strada” principală iar noi stăteam acolo la masă ca fraierii. După o lectură rapidă a hărții  să vezi cum alergam prin aglomerație să ne ducem să prindem loc şi să putem fotografia și filma totul de la început. Am alergat de ne-au ieși ochii dar a meritat. Uite-l pe Mickey și pe Minnie, uite-o pe Albă ca Zăpada, Cenușăreasa  Mica Sirenă, Peter Pan, Capitanul Hook, Aladin, Donald Duck și câți alții. Ne-am amuzat teribil când l-am văzut pe unu’ mic care la trecerea paradei a început să râdă și să alerge ca tembelul în jurul părinților de mai avea un pic și crăpa “pipota-n” el. Noi sincer îl înțelegeam și dacă nu am fi avut vârsta pe care o avem, sigur și noi ne-am fi manifestat la fel. Te las să constați singur și să simți și tu ce am simțit noi. Sper să-ți placă filmulețul.
 
 
 
 
 
 
 
Aaaa… am uitat să-ți zic că pe lângă insigna aia de am primit-o la poartă, cu ”Prima vizită”, mi-am luat și eu un suvenir haios de aici, și anume căciula lui Goofy cel urechios, doar că pe căldura de afară mi-a luat capul foc și a trebuit să-mi mai cumpăr un al doilea suvenir, de data asta o șapcă în forma amețitului de Donald Duck. Ca să înțelegi mai bine îți pun niște poze dar te rog insistent să nu râzi da?!
 
 
 
 
Mda… te-am rugat degeaba că văd că nu te poți abține… Nu te mai plimb pe nicăieri să știi! 😛
 
După paradă, mergem la un rollercoster ca să ne mai dezmorțim un pic și să ieșim din moleșeala și starea de melancolie creată de personajele Disney. Ajungem la Matterhorn, știi tu, muntele ăla celebru unde am schiat în Elveția, doar că aici nu schiăm  aici ne dăm în primul rollercoster în care s-a urcat vreodată Diana. 
Senzația nu este cine știe ce dar, este îndeajuns să o facă să prindă gustul și să mai vrea şi în altele.
 Între timp, Mr. Like cu Sleeping Beauty urcaseră în copacul lui Tarzan dar nu rămăseseră foarte impresionați, iar mai apoi s-au dus la Pirații din Caraibe. Aici am ajuns şi noi până la urmă şi, ca şi ei, am rămas profund impresionați de faptul că afară era un soare puternic și vreo 35 de grade iar înăuntru era o noapte câte se poate de reală, cu cerul acoperit de stele virtuale și cu pirați care se luptau pe o corabie, sau cântau morți de beți la colțul casei. Păreau super reali și aproape că ziceai că sunt vii. Până și papagalul de pe umărul unuia era să-și ea zborul când a aruncat nevasta ăluia cu tigaia după el.
 

Daa… zice prin staţie Mr. Like. Şi nouă ne-a plăcut mult la piraţi! Duceţi-vă şi la B.. ..der.. aa.. tare! Ce zici mă? Nu se înţelege! Big.. Thunder!! Merg..  olo că..  tare! Aaaaa.. s-a închis stația dar reușesc să o redeschid! Am înţeles mă. Mergem la Big Thunder! Mergeţi şi voi la Matterhorn! Over and gata… s-a închis de tot. 
Ajunşi la Big Thunder Railroad, confirmăm ce vroia să spună Mr. Like, că este super tare ca și rollercoster şi ne-a plăcut teribil să ne dăm cu trenulețul, în viteză, prin munții artificiali ai vestului sălbatic. Am aflat apoi că, la ei la Matterhorn, s-a stricat trenulețul şi au stat o oră la coadă! Norocoşilor!! 🙂
 


Înaintăm pe străzile pline de veselie și voie bună ale celui mai fericit orășel din toată lumea, trecem din nou pe lângă palatul de cristal al prințeselor și ne mai oprim pentru câteva suveniruri dar nu zăbovim prea mult pentru că trebuia să ajungem la cea mai emoționantă întâlnire pentru Diana, deoarece de mică își dorea să-l cunoască personal pe Mickey Mouse. De asta s-a și costumat special în Minnie, ca să fie pregătită pentru întâlnire. Emoționat eram și eu, la cei 30 de ani ai mei, pentru că și eu când eram mic visam să-l cunosc pe faimosul șoricel, mai ales că făcusem parte din fan clubul lui. Am ajuns la el în căsuță și după ce am admirat una alta pe acolo, am fost primiți până la urmă la ședința foto, chiar dacă eu arătam precum un rățoi țăcănit, iar șăpcălia aia în combinație cu pantalonii de retard l-a făcut să zâmbească pe sub mustăți pe Mickey al nostru. Chiar am avut noroc și a decurs foarte repede întâlnirea spre deosebire de Mr. Like și Sleeping Beauty care au dat peste o șleahtă de pici care nu se mai săturau de poze și doar nu era să se ia la ciondăneală cu ăia mici!? Sau da? 🙂
 
Am ieșit de acolo cu un rânjet până la urechi și beți de bucurie și pluteam parcă prin al nouălea cer. Și aici sus, printre stele unde ajunsesem, se pornește războiul, Războiul Stelelelor sau pe limba lui originală, Star Wars. Dar suntem în mâini bune, pentru că naveta spațială în care ne aflăm este pilotată de C-3PO și face slalom la greu printre asteroizi și ne zguduie de colo colo de mai mai să ne sară ochelarii 3D de pe nas. Pe C-3PO sigur îl cunoști, este robotul acela humanoid, auriu și cu ochii roșii care se conversa mereu cu R2-D2, roboțelul simpatic cu limbaj ”bipăit” care își rotea mereu capul când era emoționat. 
Hai că sigur îi cunoști ! Se pare că totuși C-3PO nu prea este așa sigur pe el și era cât pe aici să ne izbim de un asteroid în timp ce zburam cu viteza luminii…
 



Foarte reală senzația dar destul de scurtă aventura și în curând trebuie să-l părăsim pe Jedi și pe maestrul Yoda și să ne îmbarcăm pe un submarin unde plecăm să explorăm apele învolburate ale oceanului în căutarea neastâmpăratului și zvăpăiatului peștișor Nemo. Unde ești măi auriule că la grătar te facem când te găsim la cât îmi este de foame! 🙂 Weeeeaaaaaa.. urlă o fetiță lângă noi în submarin, probabil pentru că îi era frică de spații închise. Gata măi că am glumit.. Nu-l mănânc îți promit! Degeaba, că nu înțelege nimic și îi dă înainte pe chineza ei că îi e frică să se uite pe geam. Săraca de ea. Atunci am realizat că în afară de părinți, eram singurii cârlani între șleahta aia de copii.. dar să zicem că ne antrenăm pentru când o fi! 🙂
 
 
 
 
 
 
 

Ne mai dăm în multe alte chestii copilărești dar și pentru adulți, iar câteva chiar au reușit să o sperie bine pe Diana. Timpul trece și ușor ușor apune soarele peste Disneyland așa că mergem să mai vedem o dată parada lui Mickey și de data asta reușim să o prindem de la început. Și uite că aici ne întâlnim și cu Mr. Like împreună cu Sleeping Beauty care încă mai tremura un pic după ultima experiență în caruselul Space Stars, pe care Mr. Like l-a declarat cel mai tare din tot Disneyland-ul. Ne-am dus și noi până acolo apoi să vedem despre ce este vorba și când îi vedeam pe ăia în pozele de pe monitoare, cu fețele una mai disperată decât alta, ne-am lăsat păgubași și ne-am dus la Winnie the Pooh. 🙂
 
Ușor, ușor se întunecă și se apropie momentul culminant al serii. Toată lumea se strânge cu mic cu mare pe malul Râurilor Americane unde pe timpul zilei îl regăsești pe neastâmpăratul Tom Sawyer. Acum în schimb o să găsești o impresionantă reprezentație cu jocuri de lumini, fântâni arteziene, proiecții de desene animate pe perdea de apă sau de fum, efecte speciale, explozii și multe alte efecte de te dădeau pe spate. Pe unii, mai mici de statură, i-au dat pe spate la propriu pentru că atunci când a apărut fiorosul dragon care a suflat flăcări pe gură, un puștiulică dolofan, cu ochii mari și albaștrii, a căzut efectiv în fund și a început să plângă dar, și-a revenit imediat când a văzut că Mickey l-a învins pe fiorosul dragon și imediat a scos cei doi dințișori la vedere în timp ce râdea de bucurie. Toată scena se încheie apoi într-un superb foc de artificii care au luminat timp de un sfert de oră cerul Los Angeles-ului  Ce bine o fii să stai aici în zonă, îți dai seama că vezi artificiile în fiecare seară.

 

 
 
 
 
 

Mai aveam încă o oră și se făcea ora 23, adică ora închiderii așa că profităm până în ultimul moment și ne mai bucurăm de aventurile lui Indiana Jones dar și de un loc unde mergeai cu o barcă pe un râu, așa la relantiu. La Indiana Jones am simțit într-adevăr senzațiile din film, mai ales atunci când trăgeau unii cu mitraliera în jeep-ul nostru de săreau scânteile în toate direcțiile. Barca, nu a fost cine știe ce, tocmai de asta nu i-am reținut numele, a fost doar o fază când am căzut în gol pe întuneric dar, în rest nimic deosebit.
 
O zi cu adevărat magică, o zi în care am retrăit copilăria de altă dată, un loc pentru care am fi făcut dat orice ca să ajungem când eram mai mici dar, datorită magiei locului, această zi poate fii trăită cu emoții intense indiferent de vârstă, o zi de basm, la Disneyland!
 
 
 
Somn ușor copilași!
 
 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

.