Aug 272012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Bună dimineaţa Las Vegas, ne zicem când deschidem ochii şi suntem întâmpinaţi de zgârâie norii de vis a vis. Ce bine am dormit în imensitatea asta de pat în a doua noapte de linişte, că am uitat să-ţi mai zic asta data trecută că în sfârşit ne-am trezit şi noi când am vrut şi nu după pofta angajaţilor hotelurilor.Vederea de la etajul 12 este impresionantă dar noi avem vedere spre o parte mai „necirculată”, dacă putem să-i zicem aşa, şi nu ne putem da seama dacă şi oraşul s-a trezit odată cu noi. Cert este că Mr. Like şi Sleeping Beauty nu dau niciun semn de viaţă şi eu sunt sigur că doarme şi patul sub ei. Roger.. Rogerurlu prin staţie de vreo 10 minute…. Nimic!
 

Hai să dăm o tură un pic pe aici prin zonă să inspectăm un pic perimetrul până plecăm, zice Diana. Şi nu apucăm să ieşim din cameră că se trezeşte Roger.Oooo… bună dimineaţa!! Ce faceţi măi? Iar somn? 🙂 Hai până vă pregătiţi voi noi ne ducem să dăm o tură pe aici prin jurul hotelului şi apoi ne vedem la maşină. Şi plecăm la un mini explorat de Las Vegas.

 

 

Înainte de a părăsi hotelul sunt „curăţat” în 2 minute de 5 dolari de un afurisit de slot machine unde zisesem să experimentez şi eu visul american aşa că ies cu buza umflată în căldura de afară. Vai de mine, îmi ia ceafa foc la cât este de cald afară. Lângă noi se află complexul New York unde se distinge hotelul în formă de Empire State Building iar un pic mai jos pe stradă găsim una dintre cafenelele preferate ale Dianei, Hard Rock Caffè. Trebuie să venim neaparat aici să mâncăm, zice Diana. Normal că o să venim, e unul din visele tale, se poate să nu-l îndeplinim, îi răspund eu. Tragem şi o poză în faţa impozantului nostru hotel şi plecăm mai departe în miniexplorarea noastră, dar totuşi cu ochii pe ceas să nu-i lăsăm pe Mr. Like şi Sleeping Beauty să se coacă în parcare.
 
 
 
 

Măi să ştii că ai trei variante de a te deplasa de la punctul A la punctul B în această zonă plină până la refuz de hoteluri şi magazine de lux. Ori pe stradă, sub soarele ce te pocneşte fără milă în cap, ori dacă vrei să stai la aerul condiţionat, poţi să treci pur şi simplu dintr-un hotel în altul, sau mai exact dintr-un casino sau magazin în altul. A treia variantă este efectiv pentru leneşii leneşilor pentru că zona noastră formată dintr-un complex de 5 hoteluri este legată printr-un tren suspendat care te duce, gratuit, de la un hotel la altul. Noi am ales varianta cu soarele pentru că pe celălalte două le-am descoperit mai apoi. Băăăii… cât e ceasul, hai să mergem la maşină.

 

Plecăm pe la un 09:30 cu destinaţia Death Valley (Valea Morţii) dar până acolo băgăm pe gps un punct intermediar pe traseu, cât mai aproape şi cu cât mai multă mâncare posibilă că de ieri de la prânz burţile noastre nu au mai mâncat şi ele ceva. Suntem leşinaţi efectiv şi nu e bine să-ţi începi ziua cu faţă d’asta de curcă plouată. Considerând că vrem să testăm, unii dintre noi, fiecare lanţ de fast fooduri ca să vedem care este mai bun, oprim la Jack in the Box. Fetele când aud de fast food se „zburlesc” şi nici nu vor să ia în discuţie să mănânce ceva de acolo. Păi ce vreţi măi să mâncaţi? Scoici? Nu aţi văzut că aici de când ieşi din casă deja miroase a burgeri? Bine, bine.. hai.. treceţi vis a vis la Starbucks şi cafelatizaţi-vă şi salatizaţi-vă că noi băgăm un burger cu şniţel… miamiiiii…
 

Gata, hai pe cai că se filmează şi avem cam două ore şi jumătate de mers şi Doamne cât poate să fie de cald. Dacă aici sunt 37 de grade, acolo câte or fi? O să aflăm în curând că deja suntem pe autostrada aia de ieri, aia lungă lungă de nu-i vezi capătul. După vreo oră şi ceva de admirat pustietatea deşertului facem stânga, conform gps-ului, şi ne trezim direct pe nisip, pe un drum neasfaltat. Hai mă că poate ştii tu o scurtătură pe care nu o ştie telefonul lui Mr. Like, îi zicem gps-ului şi mergem după el.

 

Ia uiteeeee.. pe unde ne-a adus bagabontul! Cine i-a băgat harta Nevadei cred că era amator de senzaţii tari că nu mă aşteptam ca în mijlocul deşertului să găsim un club cu Nude girls (fete goale). Hmm… oricum la ora asta cred că dorm şi cum l-am refuzat şi pe „Martin Lawrence” cu striptease-ul lui în San Francsico, refuzăm şi gps-ul cu  clubul lui. Auzi, ne întrebam mai devreme cum o fii vremea în Death Valley? Ei bine am aflat, că am ajuns între timp pe drumul acesta, ondulat ca covorul lu’ bunica de după ușa din camera bună. Este INFERNAL de cald!!! Am deschis ușa mașinii ca să mergem să plătim intrarea în parc, și când am deschis-o am simțit ca și cum ar fi aruncat cineva pe noi o găleată plină cu jar încins. Vai de mine!!!
 

Ne uităm ca mamelucii la ”tolomacul” acesta de aparat, noi și încă unii de opriseră și ei și nu știam cum să ne mai ferim fețele de vântul care suflă flăcări înspre noi. Unde să-ți bag băi cei 25 de USD pe care mi-i ceri?! Mă cert eu cu automatul ăsta. După câteva minute de scărpinat în cap ne prindem până la urmă că se poate plăti doar cu cardul, luam biletul și intrăm în mașină unde timp de 5 minute nu ne-am dat seama că înăuntru era răcoare. Îmi ardea și şapca-n cap de la furnalul în care fusesem. Și ziceam de furnal huh, ei bine uite așa se numește primul punct turistic, Furnance Creek, de aici din cea mai caldă zonă a Americii de Nord. O să te întrebi ce am căutat acolo? Ei bine și noi tot aia ne întrebam în momentul acela dar ne reaminteam că nu ai cum să ajungi în California (că între timp ieșisem din Nevada) și să nu vizitezi câteva dintre locurile unicat sau printre puținele din lume cu asemenea caracteristici.

 

 Și cum ziceam, ajungem la Furnance Creek după ce ambalăm foarte moderat petrolierul din dotare de frică  să nu-și deja duhul săracul pe arșița asta că duși eram. Cred că de la căldura asta vine numele de Valea Morţii, din perioada aia când era goana după aur, probabil că au murit ăia pe aici pe capete. Da’ de unde, că am citit mai apoi, a murit doar unu care nu știu ce păcatele lui l-a mâncat undeva să plece așa de teleleu prin deșert. Ce-ți e și cu capitaliștii ăștia cum dădeau ei nume pompoase încă de la 1800 ca să pară totul mai interesant. Dar totuși uitându-ne la natura din jurul nostru aș spune că numele are o profundă personificare în mediul înconjurător.

Furnance Creek, am ajuns! Ia uite ce intrare frumoasă cu palmieri și cu poartă din aia aşa în stil ranch(fermă). Deschid ușa… închid ușa! Aaaaaa… mi-a luat mutra foc! Băi ați înnebunit? Noi cum ne dăm jos din mașină. Parchez la umbră, că am noroc și se eliberează un loc, deschid ușa… închid ușa! Nu se poate așa ceva. Este ca și cum ai deschide ușa la o turnătorie de oțel și ai vrea să bagi capul în cazan.

 
Coborâm până la urmă acoperindu-ne fețele cu mâinile și îndesând bine șepcile pe cap. E un muzeu aici și un ansamblu de căsute cu multă verdeață în fața lor. De unde aveți băi iarba asta așa verde? Vi-ați adus-o de acasă? Eu cred că e vopsită… nu se poate să reziste iarba așa verde aici în furnalul acesta. Sunt și ceva bărulețe dar în rest nu vedem nimic deosebit. Nu ‘om fii unde trebuie? Hey, mister, could you please tell me where is the visitor center (domnule, îmi puteți spune vă rog unde este centrul de primire al vizitatorilor) îl întreb eu politicos pe un nene. Mamăăă abia am înțeles ce „molfăiturile” lui mi-a răspuns că plescăia o gumă încontinuu în timp ce îmi vorbea și mai avea și un accent ciudat. Am înțeles că trebuie să iau petrolierul că e un pic mai în acolo.
 
Hai că vă las să mai explorați pe aici, le zic la copii, bucuros că mă urc la aer condiționat. 🙂 Mă duc să văd ce și cum. Urc în mașină și după 2 minute încep să curgă apele pe mine precum cascadele de pe munții din Yosemite de ieri. Eram fleașcă pe spate, că aici este o căldură din aia seacă seacă și când dai de aerul condiționat ori mori ori transpiri. Momentan doar transpir.. mai vedem! 🙂 La centrul de turiști nu primesc harta și nici explicațiile până nu arăt că am plătit biletul acolo sus în pustietatea aia. Arăt și apoi să vezi ce binevoitor era nenea rangerul… ba chiar mă atinge de vreo două ori pe mână în timp ce îmi explica. Băăăăi!! Termină cu sentimentalismele ăstea ieftine… ia.. vezi inelul de pe mâna stângă… ia… termină cu gargara. Îmi iau harta și mă tirez instant…

Revin la bază și îl găsesc pe Mr. Like copt și la propriu și la figurat. Până am venit și-a băgat și și-a scos toate cele în orășelul lor. Avea o față de parcă stătuse pe cărbuni încinși în ultimele 10 minute. Gata, hai că nu mai pun gaz pe foc că poate explodează. Facem câteva poze pe aici prin părculețul din spatele muzeului cu emblemele de odinioară ale vestului sălbatic și apoi intrăm un pic și în muzeu că aveau aer condiționat. Ahhh.. ce bine e. Nu e mare lucru muzeul, în schimb este interesant orășelul de aici, cu bar și salon așa ca în anii 1.800, numai bine să ne oprim să bem o cola rece ca gheața! S-a evaporat pur și simplu când am dus-o la gură! Nu mai puteam de sete. Câte grade sunt băi nene afară că mi s-a topit talpa la adidași… Hmm… 122 Fahrenheit și deci asta în Celsius înseamnă….. hmm.. CINCI ZECI!!! Vai de mine „muică”… 50 de grade! Păi eu nici la palincă de 50 de grade nu rezist, d’apoi la soarele acesta.
 
 
 
 
 
 
 
Nu ne mai venea să plecăm, așa că mai stăm că e răcoare și bine aici și apoi profităm şi noi de ocazie şi luăm și câteva suveniruri de la magazinul acesta gestionat de indienii Timbisha. Până la urmă nu avem încotro și trebuie să părăsim locația. Hai mă duc eu să aduc mașina aici la scară. Ies și în secunda doi vârtoarea de afară a tăbărâtpe mine. Mamăă cum îmi ard ochii… de abia mai văd petrolierul. Am ajuns.. aaaaaaaarșșșșș… ‘tuți scaunele tale de piele neagră că au luat foc de la soarele acesta și am crezut că m-am așezat cu fundul direct în cazanul cu smoală încinsă. Aaaarșșșș… arde și afurisitul ăsta de volan precum clanța de la ușa ăluia mic din Singur Acasă …. Dau să plec.. da de unde.. apare pe ecran: ”the key has left the vehicle” (cheia a părăsit autoturismul). Aloooo.. cum să părăsească bă!!! Uite aici o țin eu în mână!!! Aloooo!!! Îi flutur petrolierului cheia prin fața volanului să o vadă dar el nimic. E a 3-a oară când face chestia asta!! Băăăă.. pornește că deja miroase a șorici ars la cum sfârâie pielea pe mine!! Porneșteeeee!!!! The key has left the vehicle!! Aaaaaaaa!!!! Petrolierul avea pornire keyless, adică nu trebuie să bagi cheia în contact, important e să o ai cu tine, te urci și apeși pe start și dacă ești norocos pornește dacă nu, te dai jos…aaaaaaa… arde… arde.. te urci iar în mașină faci o cruce și apeși pe buton. YESSSSSS!!!! A pornit! Hai bagă aer acum că mi-a ieșit toată cola aia prin piele! Gata plecăm că nu mai rezistăm!
 

Plecăm spre Bad Water (Apă nepotabilă) dar între timp dăm fiecare pe gât o sticluță de apă din baxul acela de 24 de-l cumpărasem alaltăieri.. Ahhh… ce bine e. Bad water este o zonă situată pe fundul unui lac secat și este cel mai jos punct din America de Nord aflându-se la 85,5 metri SUB nivelul mării. Deci închipuie-ți cam cum o să fie acolo. Băi băieților! Băi voi sunteți întregi la cap?! Înainte să ajungem la intrarea spre Bad Water, pe un drum în dreapta vedem un drum spre mijlocul lacului secat. Era intrarea către un club de golf!! Băăăiiii… erau unii care chiar jucau golf acolo în depărtare!!! Cât de disperat să fii măi după sportul acesta încât să vii să joci aici pe căldura asta de ţi se topea și crosa în mână de cald. Mă rog, fiecare cu ”avioanele” lui. Noi între timp parcurgem cele 17 mile și ajungem… și spre surprinderea noastră găsim… apă!! Evident că apa era nepotabilă și era doar așa să umplii vreo 3 găleți pentru că vara, după cum îți spuneam, lacul seacă iar în urma lui rămâne o imensă întindere albă, albă datorită sării din apă.

 

 
 

Ne facem câteva poze leșinați și încălecați pe indicatorul cu zona în timp ce vedem pe muntele de vis a vis, undeva sus de tot, un scris care zicea așa: Sea Level (Nivelul mării). Ce tare! Facem câteva fotografii în sus, spre nivelul la care de regulă peștii zburdă în voie în apele oceanului și mai surprindem, în alte două-trei imagini, și ariditatea maximă a locului. Oricum, vorbind de peşti, aici sunt slabe şansele să vezi vreunul. Am citit eu că totuşi este o specie, nu mai știu cum se numește, care cică rezistă și în apă de 40 de grade dar, băi tati, în apa de aici de făcea direct ciorba de pește dacă-l puneai. Deci, aici suntem după cum zice zicala, fix în fundul pământului!!

 
 

Mr. Like și Sleeping Beauty își fac câteva poze cu indicatorul și cu Sea Level și-și bagă picioarele în spiritul nostru explorator că ei în furnalul acesta nu mai stau. Se întorc la mașină la răcorică. Eu cu Diana decidem să mergem acolo în zare unde ai văzut în poze că se termină marea de sare doar așa for fun (ca distracție), sau ca nebunie, să vedem și noi cum e să mergi printr-un deșert de sare. Plecăm înarmați cu o sticlă de apă, o pălărie, o șapcă și mult mult curaj. Și mergem, și mergem… și sfârâie… o daaa.. ce sfârâie ceafa mea groasă….. Vai de mine, mă deshidradez…

 

Dianaaaa… aruncă-mi și mie sticla de apă. O deschid și dau să beau… Beachhhh… E ca și cum ai încerca să bei din oala cu apă pusă la foc!! Mamă și nu mai puteam de cald… Gata, mi-o torn în cap că poate cu vânticelul acesta plin cu jăratec se crează vr-un efect răcoritor. Aaaaaaaarșșșș… m-a ars pe spateee!!! Singurul efect care s-a creat a fost un duș cu apă la vreo 60-70 de grade în timp ce mă aflam pe o mare albă de sare sub arșița nimicitoare a unui vulcan de soare. Gata! Ne-a ajuns explorarea… facem câteva poze și abia așteptăm să ajungem la mașină unde Mr. Like şi Sleeping Beauty sigur făcuseră o atmosferă polară și se împrietenise și cu vreo 2-3 pinguini.

 

Ce bine e în maşină… Ah… să tot stai şi să te bucuri de tehnologiile secolului 21, precum aerul condiţionat. Dacă tot ce ţi-am descris până acum te face totuşi să-ţi doreşti o vizită în cel mai călduros loc din California, să ştii că pe lângă obiectivele pe care ţi le-am descris, trebuie neapărat să mergi, cu maşina, pe Artist Road(drumul artistului). Îi spune aşa datorită “tablourilor” şi imaginilor minunate pe care artistul nostru, în acest caz natura, le-a pus în scenă, iar omul le-a şerpuit meşteşugăreşte cu un drum de toată frumuseţea. Sunt sigur că imaginile îţi povestesc mult mai mult şi mult mai frumos decât aş putea sa o fac eu aşa că vizionare plăcută.

 
 
 
  

 

 
Aaa, şi să nu uit, dacă te hotărăşti să vii, aici în câmp este şi un hotel. Îmi zisese un coleg de la serviciu că o să gasim două hotel uri; unul mai prăpădit şi unul foarte ok. Cred că ăsta era ăla ok că avea palmieri, piscină şi cel mai important foarte multă umbră, dar ţinând cont că aici,  pe la o mie nouă sute şi ceva, s-au înregistrat 56 de grade la umbră, nu ştiu cât de mult te ajută această facilitate. Noi suntem bucuroşi că am făcut bine şi nu am luat hotel aici după cum fuseserăm sfătuiţi.

 
Parcăm la ultima destinaţie de pe ziua de astăzi, Zabriski Point, faimos pentru formaţiunile muntoase de un aspect nemaintâlnit unde citisem că la apusul soarelui, peisajul devine de-a dreptul ireal şi desprins parcă din filmele de science fiction. Din păcate noi nu mai putem sta până la apus că mai sunt vreo două ore şi nu mai avem nici apă şi vrem să vizităm şi Las Vegas-ul noaptea. Te las să te delectezi cu câteva poze şi să admiri ce minuni arhitecturale poate să construiască mama natură iar între timp noi ne îmbarcăm pe petrolier şi plecăm spre tărâmul cazinourilor şi oraşul distracţiilor moderne LAS VEGAS!
See you later.. alligator!

 
 
 
 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

 .

Aug 212012
 

Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Trosc, zbang, weeeeee… pam pam pam pam vreo 28 de trepte. Deja le învăţasem şi le număram doar să văd că nu cumva se sare vreuna pentru că oricum angajaţii hotelului nu se dezic de la bunele obiceiuri nici acum în ultima zi. E 8 dimineaţa, normal şi e numai bine că a sunat „alarma” pe scări că oricum trebuia să plecăm devreme astăzi. Ducem bagajele la maşina parcată vis a vis de hotel şi când să ieşim  să facem şi noi o manevră alla Bucharest pe linia continuă, fix în faţa noastră stă postat mândru şi rotofei, lângă motocicleta lui cu girofar, un nene posesor de gogoaşă şi pistol radar care-i „vâna” la greu pe vitezomanii matinali. Pleacă-n gogoaşa ta de aici că n-am pe unde să întorc…. nu pleacă, normal şi uite aşa facem turul de China Town ca să mai admirăm şi noi un pic San Francisco-ul înainte de a pleca.

 

Ajungem relativ repede pe Bay Bridge, podul ăla pe două niveluri de care ţi-am povestit aici şi uşor uşor mă mai obişnuiesc şi eu cu dimensiunile petrolierului din dotare, cu toate că la un semafor era să ma urc pe unu’ că nu i-am văzut maşina de joasă ce era.  
 

Micul dejun decidem să-l luam pe autostradă ca să mai câştigăm timp şi să ajungem mai repede în frumosul parc natural Yosemite. Dar pe autostradă ai doar fast food-uri şi când Diana aude iar de burgeri mai că-i vine să mă ia la bătaie. NU! Ea nu mai mănâncă de la fast food, chiar dacă la In and Out unde oprisem mâncarea era un pic mai decentă. Avem noroc că în zonă este şi un supermarket de unde poţi să-ţi iei câte ceva de ciugulit aşa ca pentru o masă de dimineaţă. Am profitat de ocazie şi am luat şi un bax de 24 de sticle de apă plată la jumate’ pe care am plătit… 3 USD?!?! Ce mă?! Că doar plasticul din sticlele ăstea face mai mult. Incredibil!Între timp am mai căscat gura la ce produse mai sunt pe rafturi şi am rămas uimiţi când am văzut bidoane de ulei de floarea soarelui de 20 de litri!!! Sau „punguliţe” de detergent la 15-25 de kg!! Câţi cartofi poţi să prăjeşti mă de 20 de litri?! Sau pentru ce spălătorie industrială or fi cutiile ălea de detergent?! Mda…
 
Plecăm spre destinaţia noastră, bucurându-ne de autostrada cu câte 4-5 chiar 7 benzi, pe alocuri, fotografiind la greu tradiţionalele camioane americane (old american trucks) după care eu sunt înebunit. Fac eu pozele, nu de la volan mă că între timp am trecut în dreapta, şi surprind chiar şi ciudăţenii de camioane şi tot felul de „monştrii” de maşini care mai de care mai mare şi mai V12-eată!
   
 
 

Băi dar parcă ar mânca şi stomăcelul Dianei ceva şi nu doar prostii, aşa că oprim la altă „adunare” de fast food-uri şi benzinării în speranţa că o să găsim şi altceva în afară de burgeri. Găsim până la urmă, la Mc Donalds că sunt singurii care au şi salate cât de cât hrănitoare şi aşa îşi mai domoleşte şi Diana foamea şi poate să admire în voie frumuseţile Sierrei Nevada.

 
În scurt timp ajungem la poarta principală a parcului Yosemite unde, după ce plătim cei 20 USD pentru intrarea cu maşina, primim o hartă şi suntem liberi ca şoimul de deasupra văii, să vizităm ce credem noi de cuviinţă. Şi aveam câte ceva în cap să vizităm că nu degeaba ne-am documentat 3 luni pentru excursia în state. Ajunşi la indicatorul cu Mariposa Grove vedem la dreapta 4-5 chestii de vizitat iar în stânga doar Mariposa Grove, lăsăm planurile şi mergem pe instinct spre ălea mai multe.

 

 
Parcul acesta este imens, de vreo câteva mii de mile pătrate şi este frumos că este totul natural şi sălbatic, aşa de la mama lui, iar omul, chiar dacă i se permite să intre cu V12-le aici, este destul de civilizat şi păstrează de o curăţenie impecabilă această oază de verdeaţă a Californiei. Este de-a dreptul sublim traseul pe drumul ce şerpuieşte printre cedrii, brazi şi alte conifere, direct în mijlocul sălbăticiei, cu deschiderile imense de „lacuri” de verdeaţă unde veveriţele zburdă nestingherite de colo colo şi căprioarele ciulesc atent urechile dar ne privesc totuşi nestingherite în timp ce le surprindem în câteva pictoriale demne de coperta revistei National Geografic.
 

 

 
 

 

  
 
Hai să facem aici la dreapta şi să mergem spre Glacier Point că de acolo de sus se vede super frumos toată valea. O să vedeţi cât de bine o să surprindem Half Dome sau cascadele celebre din această vale, le zic eu holbându-mă pe harta primită la intrare. Dar de unde ştii tu mă? Ce ai mai fost pe aici? aud din spate pe comentatorul numărul 1, Diana. Da! Într-o viaţă anterioară am fost un vultur pleşuv şi am survolat zona, hai credeţi-mă pe cuvânt! La cât citisem despre zonele ăstea şi câte poze văzusem eram sigur că privleiştea o să fie superbă, nu eram sigur că ăsta este drumul dar vedem noi când ajungem.

 

 
Sunt doar vreo 2 km până la primul vista point care te lasă fără răsuflare dar, totuşi îi parcurgem în destul de mult timp aceşti puţini kilometri şi nu datorită drumului ci datorită veveriţelor şi căprioarelor care ne atrăgeau atenţia şi ne făceau semn să ne oprim la tot pasul dar, o dată ajunşi am înmărmurit pentru o clipă. Aici sus, la gheţar cum îi mai spune zonei, te simţi parcă deasupra lumii şi nu ştii ce anume să admiri mai întâi. Să surprinzi celebrul munte cu iluzia lui de sculptură pe jumătate neterminată de mama natură, de-a lungul milioanelor de ani, sau să te uiţi prin binoclu şi să vezi multitudinea de cascade suprapuse ce împrospătau zona, sau doar să stai pur şi simplu şi să te joci cu veveriţele care nu erau de loc sfioase şi veneau cu nasul direct în aparatul de fotografiat.

 

 
 
 
 
 
 
Chiar nu ştim ce să admirăm sau să facem mai întâi aşa că cea mai bună strategie este să stăm pur şi simplu pe marginea parapetului şi să surprindem totul, aşa în linişte şi fără grabă şi numai după ce ne încărcăm bine privirea cu frumuseţile Sierrei Nevada, numai atunci decidem să mai explorăm un pic zona şi să ne facem şi câteva poze, care mai de care mai trăznite sau chiar inedite ţinând cont ca Chip şi Dale ăştia mici erau egoişti şi nu ne lăsau de loc să ne facem poze singurei, ţinând cu tot dinadinsul să apară şi ei în imagini ca să-i poţi admira şi tu!
 

 

 
 
 
Nu ne mai venea să plecam, sincer… ia să mai facem… Băi!!! Mr. Like!! Ăla e lup mă?! Să-ţi tragi palme! Uite lupul în mijlocul străzii!Taci că se uită la noi! Fă-i poze că tu ai obiectivul cu zoom! Hopaaa…. ne-a zărit şi el… Ce face?! Fii atent că vine spre noi! Hai mă că nu vine! Băă… vorbesc serios! Ăsta vrea să dansăm împreună, uite cu ce mişcări tacticoase vine spre noi! Ăăă… chiar vine… Mr. Liiiike! Fetele!!! Repede la petrolier că vine lupu’! Uite al naiba! Chiar a venit până lângă portieră şi se uită cu ochi galeşi că l-am lăsat singur pe ringul de dans! Pleacă mă că nu dansez! Şi nici de mâncare nu îţi dăm, nu că suntem chitorşi ci că sunt zeci de semne care zic să nu hrănim animalele pentru că stricăm ecosistemul. Ai înţeles bre!! Nu mai face ochii ăştia mari că dacă-ţi dau un biscuite d-ăsta cu ciocolată tu te înveţi leneş şi nu mai vânezi pe aci’.. înţelegi?! Biscuitele ăsta strică tot! 🙂 Nu înţelegi nimic..!! Hai pa că mai vrem să vizităm şi alte chestii!

 

 
Părăsim priveliştea spectaculoaselor vârfuri de granit şi ne îndreptăm, la relantiu, pe drumul care şerpuieşte acest deosebit parc, patrimoniu Unesco, adulmecând mirosul cedrului şi al pinului. După cum vezi ne deplasăm cu maşina, nu pentru că suntem leneşi sau fiţoşi ci pentru că „micuţul” parc după cum îţi spuneam, are aproximativ trei mii de kilometri pătraţi iar noi o să vedem doar o părticică, aceea pe care am considerat-o mai reprezentativă. Oricum pe tot nu cred că ai şanse să-l vezi vreodată, mai ales că aproape 90 % din zonă este natură sălbatică pură, unde omul nu a interferat.

 

 
Şi dacă am văzut cascadele de sus şi ni s-au părut spectaculoase, cum crezi tu că am rămas când Yosemite Falls (Cascada Yosemite) se revărsa cu putere în razele soarelui creând în jurul ei un curcubeu de mai toată frumuseţea! Ia să văd cum o să rămâi şi tu că, să nu crezi că te-am lăsat cu ochii în soare şi nu am făcut o poză să împărtăşim şi cu tine momentul. Fii atent:
 
 
 
 
Continuăm, ferind tururile organizate de turişti gălăgioşi, şi înaintăm pe o stradă cu două benzi şi multă câmpie în jurul ei, mărginită totuşi de 2 masive imense de granit de te făceau să te simţi precum Tom Degeţel când presăra firimituri pe cărările întunecoasei păduri. Dar noi avem navigaţie şi nu ne pierdem şi în curând ne scoatem pălăria în faţa lui El Capitan, imensa şi sacra, pentru băştinaşi, rocă de 900 de metri înălţime care se oglindea în apusul soarelui şi în râul de vis a vis creând o imagine spectaculoasă. Iar ca să fie totul deosebit, în acest peisaj de basm o introduc şi pe prinţesa mea. 🙂

 

 
 
 
 
Am cam făcut turul principal al parcului şi ţinând cont şi de faptul că începea să se întunece plecăm uşor spre hotelul din seara aceasta care era în Flagstaff, adică la vreo oră de mers. Ora a devenit mai lungă pentru că a trebuit să stăm la un semafor vreo 20 de minute de începusem să mă agit ca sticla de cola scăpată pe jos dar până la urmă m-am calmat când am văzut că drumul era închis pentru că o alunecare de teren, măturase pe sensul nostru de mers, tot ceea ce fusese construcţie omenească. Sunt destul de dese alunecările de teren aici din ce am citit. De exemplu prin martie 2009 o alunecare de 42.000 de metri cubi de munte (adica în jur de vreo 6.000 de basculante ca să înţelegi) a stricat şi zona de sub Half Dome.

 

 
Ajunşi la hotelul gestionat de indieni cu bindi în frunte (punct din ăla roşu) constatăm că nu eram singurii care hotărâseră să se cazeze mai târziu şi era o ditamai aglomeraţia la check-in. Americanii de la rând, sociabili din fire, zic şi ei să facă un pic de conversaţie şi ne întreabă pe mine şi pe Mr. Like: Are you comming from U seventy (veniţi de pe U70) ?!  Eu şi Mr. Like exact aşa am înţeles întrebarea.. şi cum fuseserăm toată ziua cu nasul în GPS să fim atenţi la străzile I-10, 24, 680, 14A şi aşa mai departe, de U70 nu prea auzisem aşa că răspundem în cor NO! În acelaşi timp fetele, în a căror urechi, fonetica „iu seventi” intrase corect în forma „iosemiti” (Yosemite), răspund YES! Îţi închipui că ăla s-a uitat săracul la noi şi a zis că suntem duşi cu capul. Nouă ne-a mai luat oricum vreo 20 de secunde ca să înţelegem ce s-a întâmplat dar, deja fusesem catalogaţi drept ţicniţi şi nu mai aveam ce face. Putem doar să luăm camera şi să cerem informaţii despre un local unde putem mânca şi noi ceva! Ţeapă, că localurile aici se închid la 10, şi cum e 9:30 suntem îndrumaţi la junk-food din nou, singurele deschise.

 

 
Mâncăm destul de bine pentru că aveau şi sandwich-uri mari şi bune de ţi le făceau pe moment, iar pe post de distracţie de seară îl avem pe unu’ pe la 26 de ani, cu un rucsac jerpelit, cu pantalonii rupţi în fund şi cu un hâhâit de ziceai că-i măgarul lu’ Nastratin Hogea după ce l-au înţărcat. Îi povesteşte tipului de la casă că a plecat aşa prin lume şi că azi l-au luat nişte australieni cu maşina, foarte simpatici şi bagă două hâhâituri, doar că l-au lăsat aici şi acum el unde doarme? ..şi urmează încă o nechezătură. Îi explică ăsta că e un loc să-şi pună cortul la vreo 9 mile iar el deloc afectat îi zice: Păi eu sunt pe jos! Dar nu-i nimic, o să merg, Hi Haa Hi Haa Hi Haaa! Era oricum simpatic dar se vedea că „mansarda” nu era încă terminată.



 

 
Picăm morţi de obosiţi, mai ales că orăşelul ăsta la capitolul entertaiment este fix zero ! Somn uşor, ne auzim mâine să vedem şi Mariposa Grove că am realizat că am ratat giganţii arbori de sequoia.



 

 
…a doua zi
 
Ne trezim de voie pe la un 9 aşa, numai bine să prindem micul dejun care era cam sărăcăcios pentru preţul plătit dar mâncăm şi noi de mai multe ori să aducem plutitoarele în stomac la nivelul optim. Hai pa Flagstaff, ne reîntoarcem la U70🙂 să ne simţim din nou mici mici, chiar minusculi atunci când o să ne facem poze cu imenşii şi impozanţii arbori de sequoia.
  
 
Sunt un pic cam lungi distanţele pe aici prin zonă şi datorită drumului anevoios dar, din dorinţa de a ajunge cât mai repede, timpul zboară şi iată-ne din nou la intrarea în parc unde ne bucurăm că nu trebuie să plătim din nou cei 20 USD pentru că biletul pe care îl cumpărasem ieri era valabil 7 zile. Bine că nu l-am aruncat!
 
Mariposa ne întâmpină deja din parcare cu primii arbori imenşi şi cu câteva indicaţii şi trasee să ştim şi noi încotro mergem. Hmm.. deci avem Copacul Grizli la 0,8 mile, muzeul la 2 şi Fallen Treen (Copacul căzut) la 2,2 mile. Hai băi frate,  zice Mr. Like, adică trebuie să urcăm 4 kilometri aşa prin pădure? Like pe jos? Like pe căldura asta? Da mă! Ce nu te ţine?! E nu, normal că nu e problema dar trebuie să ajungem şi în Death Valley nu? Întârziem! Da , da, lasă vrăjeala şi nu o mai da la întors acum.Degeaba a încercat like  să ne aburească pentru că ursul din mine deja o luase pe cărarea în sus pe munte.

  

 
 
 
Ce vegetaţie aridă, ce relief brăzdat de şanţuri şi cât de multe locuri arse de parcă incendiile de le vedeam la televizor în California aici se petrecuseră. De ce o fii atât de mult teren ars? Chiar şi copaci?
 
Boh, cum zice italianul, poate aflăm mai târziu. Băi dar se urcă nu glumă prin pădurea golaşă şi plină de tot felul de vietăţi iar până la Grizly ăsta ne-au ieşit ochii, mai ales că nu am luat nici apă la noi că de, pădure, cică umbră, la ce ne trebuie?!

 

 
Woooow…. Grizly ăsta este chiar imens băăi!!!! Săracul Mr. Like se chinuie să ne bage şi pe noi şi pe el într-o poză dar tot nu reuşeşte. Cum să reuşească mă să ne bage pe noi piticii de 1,80 în aceeaşi poză cu imensitatea asta de 64 de metri!!

 

 

 

De la „micuţul pomişor” mai mergem câţiva paşi şi descoperim o altă minune gigantescă şi anume un alt sequoia în care fusese făcut un mic tunel, ceva normal şi obişnuit, ca să putem trece noi în explorările de astăzi.
 
Alooooo, mascalzonilor, ieşiţi băi frate din poză că vrem şi noi să ne surprindem nu numai voi. Ce supărată era o doamnă că a reuşit să facă solo dieci foto (doar 10 poze) e questo qui si è piazzato in mezzo (şi ăsta <adică eu> s-a plasat în mijloc). Şi îi răspund şi eu tot pe italiană că alţii nu au făcut nici măcar una aşa că hai să o lăsăm mai moale, şi să vezi cum a făcut ciocul mic! 🙂



După mica îmbulzeală la poză, continuăm escaladarea muntelui după zicala: Mergem la munte cu măgaru-n frunte, adică eu eram în faţă şi făceam pe ghidul, că de, mai fusesem într-o viaţă anterioară pe aici dar, încercam să desluşesc totuşi harta asta primită la „recepţie”. Să le zic că habar n-am unde suntem?! Neeee… îi mai las un pic că văd că momentan sunt bucuroşi şi poate mă prind eu pe parcurs. Şi urcăm şi urcăm prin pădurea cu sol arid şi mai facem câte o mică oprire aşa de 2-3 poze, mai ales că veveriţele nu mai conteneau să ne iasă în cale şi să facă pe fotomodelele în faţa aparatului. Şi cu opririle ăstea ne mai tragem un pic şi sufletul că eram terminaţi.

 

 
 
 
 
Şi cum stăm noi aşa cu limbile pe afară ia uite cum vin nişte domni călare pe potecile de munte, cu pălării de cowboy în cap şi cu zâmbetele până la urechi. Bine v-o fii mă, le zice Mr. Like, noi ne călărim adidaşii şi avem limbile de un cot pe afară iar voi, călare pe armăsari de rasă, zâmbiţi de vă doare la bască nu?! Mama voastră de show off-ări (a se da în spectacol) like ce sunteţi !! Are dreptate dom’le! Ce bine le-o fii ăstora călare dar să nu-i blamăm atât că uite ce poze de vest, într-adevăr sălbatic, am reuşit să facem pe „spinarea” lor şi a armăsarilor lor.

 

 
Dar, apropo de dat în spectacol, uite un buştean căzut aici în pădure care leagă două laturi de pământ şi cum de mult doream să trec pe unul de genul ăsta, nu ratez ocazia să mă maimuţăresc şi eu puţin, dar gata că la gabaritul meu poate se maimuţăreşte şi buşteanul şi se rupe sub mine. Mergem mai departe şi între timp mă prind şi eu unde suntem pe harta asta şi reuşesc să răspund la întrebarea „dacă mai e mult de mers”. Spre norocul meu nu mai era şi în curând ajungem la o mică oază de verdeaţă cu câteva cabane pitite la umbra falnicilor arbori şi…. incredibil… rămân efectiv mut de uimire la vederea acestui peisaj cu un buştean căzut în iarbă, cu o mică pajişte verde şi cu pădurea în fundal. Ce să mai, asta este poză de desktop!
 
 
 
Una din cabanele de aici era muzeul spre care ne îndreptam dar înainte să intrăm ne „adăpăm” precum cineva întors de la păscut, de la o cişmea montată aici în faţă. Să vă deja Dumnezeu sănătate multă pentru pompa asta că dacă nu beam un pic de apă leşinam aici.

Se făcuse coadă în spatele meu la câtă apă am băut dar sincer îmi fierbea apa în radiator de la urcarea asta.

 

 
 Intraţi în muzeu aflăm şi răspunsul la întrebarea de mai devreme, de ce este solul ars. Citind pe afişele de aici aflăm că este un fenomen natural care se petrece o dată la 10-12 ani şi ajută arborii de sequoia să crească aşa falnici pentru că solul care ia foc, singur, omoară dăunătorii şi le întăreşte scoarţa iar, dacă fenomenul nu se petrece, pentru a asigura dezvoltarea sănătoasă a arborilor, focul este plasat în mod intenţionat şi controlat. Foarte interesant dar şi cochet acest micuţ muzeu.

 

 
Hai că mai avem o juma’ de sfert de milă şi ajungem şi la copacul căzut aşa că dăm o fugă şi până acolo sus. Iar urcăm? întreabă Mr. Like. Hai băi că tu eşti suplu şi ai condiţie fizică ce te plângi atât. Ştiam că nu se plânge ci doar face gargara aşa că doar doar ‘om rămâne la „bază”. Not a chance că grizly-ul din mine era deja la jumătatea potecii să ajungă el primul. Vai de mine!!! Copacul acesta este IMENSSSS.. ştii ce este aia imens?! Este cam la fel de mare ca fratele lui de mai jos, grizly, doar că din păcate nu a fost la fel de norocos şi acum se află căzut la picioarele noastre. Bine asta cu „la picioarele noastre” este doar o metaforă pentru că şi aşa culcat este de 2 ori mai mare ca noi.

 

 
Gata, am văzut şi copacii sequoia şi spre bucuria lui Mr. Like decidem să ne întoarcem la maşină, pe acelaşi drum pe care am şi urcat. Băi şi mă rostogoleam ca rotocoalele ălea de paie prin deşert din cauza înclinaţiei la coborâre de i-am umplut pe Mr. Like şi pe Sleeping Beauty de praf că ziceai că sunt o rabă din aia hodorogită pe un drum de ţară într-o zi toridă de vară. I-am lăsat pe ei înainte că poate mă luau la bătaie până la urmă. Gata, ajungem la parcare de unde luam câţiva magneţi pe post de suveniruri şi plecăm să refacem drumul de ieri şi să-l salutăm din nou pe El Capitan dar, de data aceasta nu ne mai oprim la căscat gura ci mergem să traversăm spre est munţii Sierra Nevada, prin pasul Tioga.

 

 
 
Traversăm deci tot parcul pe acest drum şerpuit care poartă accelaşi nume precum trecătoarea şi privim când în stânga când în dreapta, mai mult ei că eu eram atent să nu ajungem în hăul din dreapta sau cocoţaţi prin cedrii din stânga, impresionaţi de frumuseţea peisajului, asemănător dacă vrei cu Transalpina de la noi, doar că, cu mai multă vegetaţie de-ţi era mai mare dragul să conduci pe acest drum al coniferelor. Conifere, conifere dar la 2.200 de metri, la ieşirea estică a parcului, o să ţi se pară absolut normal faptul că am găsit zăpadă în această perioadă a anului aşa că nu ratăm momentul şi imortalizăm în câteva poze pata de culoare albă ce a reuşit să reziste până în luna iunie.

 

 
 
 
Aoleuuuu cât s-a făcut ceasul! Avea dreptate Mr. Like când zicea că întârziem. Uite GPS-ul zice că ajungem la următorul punct de pe destinaţia noastră, abia pe la 09:20 seara. Off… Cum facem copii? Avem 2 variante: 1. Gonim ca nebunii, dar mai mult de 20 de minute nu cred că o să câştigăm sau 2. Mergem direct în Las Vegas şi ne întoarcem mâine să vizităm ce ne propusesem. Hmm… ca nişte oameni cumpătaţi ce suntem optăm pentru varianta numărul doi şi setăm GPS-ul pe destinaţia Oraşul Păcatelor.
După câţiva kilometri de coborâre cu hăul pe partea dreaptă, ajungem în sfârşit la o autostradă şi cuplăm pe pilot automat în timp ce admirăm stepa nesfârşită ce ne înconjura. Doamne câta’ strada lungă, lungă, lungă şi dreaptăăăăă…. de nu se vedea nici ţâpenie de om şi păream pierduţi în pustietate. Noroc că făcusem plinul la petrolier şi nu ne era frică de o eventuală „pană a prostului”.

  
 
 Ia uite că gps-ul ne pune să ieşim de pe autostradă şi ne bagă pe un drum care şerpuieşte ba prin munţi ba peste nişte dune de nisip. Mergem oarecum paralel cu destinaţia noastră şi ..aaaaaaaaa…. şi-a luat zborul petrolierul şi pentru câteva clipe era cu toate roţile în aer. E toată lumea ok?! Mr. Like avea un zâmbet până la urechi, semn că-i plăcea, fetele nu dădeau semne că le-ar fi rău, aşa că la următoarea colină mai facem o mică săritură cu Hercules al nostru care pare că prinsese aripi şi devenise bombardier.  Ce tare este!!! Sunt numai urcuşuri şi coborâşuri din ăstea super bruşte de-ţi crează o senzaţie în stomac mai ceva ca golurile de aer din avion.

 

 
Uaaaaaaauuu…. ce am zburat şi ce ţeapă ne-am luat că la o mini săritură din asta drumul a cotit brusc de era să vizităm şerpii prin deşert. Nu îţi închipuii că goneam ca nebunii că aveam doar 40 de kilometri pe oră dar erau aşa de abrupte pantele de nu-ţi trebuia mult să-ţi iei zborul. Gata hai că mă potolesc că acolo în spate s-au cam îngălbenit fetele la faţă… uite o vulpe!! Aaa.. uite şi un oposum. E plin de animale sălbatice pe aici aşa că mă dau jos să fac câteva poze. Chiar or fii şerpi? Aaa.. nu riscăm…. Mai surprind un apus de soare unde razele creaseră un efect gen stema Republicii Socialiste România 🙂 şi apoi mă urc în maşină dar de data asta pe post de copilot.

 

 
 
 
Uşor uşor ajungem în Las Vegas pe la un 10 seara dar aici, în oraşul care nu doarme niciodată, pare că distracţia acum începe. Suntem precum copii mici într-un magazin de jucării aşa cum stăm cu capetele pe geam şi nu ştiam în ce direcţie să ne mai uităm. Stratosfere Tower, Turnul Eiffel, Flamingo Casino… este totul plin de lumini şi luminiţe şi îţi iau ochii în toate direcţiile. Wooooowwww… uite fântânile de la Bellagio.. ce frumos dansează ele pe muzică!! Trebuie neaparat să venim şi să admirăm dansul artezienelor de aici. Şi ajungem la hotelul nostru de 4 stele la doar 80 USD pe noapte care arăta extra-mega-senzaţional, mai ales camera cu 2 paturi matrimoniale în care încăpeau lejer 10 persoane. Şi dacă de la noi de la etajul 12 avem priveliştea asta, cum o fii de la Mr. Like de la etajul 30?!
 
 Roger, roger.. începe să vorbească staţia. Ce tare cu staţiile ăstea! Şi-au scos toţi banii că dacă ar fi fost să vorbim pe roaming sărăceam… Da roger, aici vulturul tuns.. ia zi! Băi, nu mai ieşim în seara asta, zice Mr. Like că suntem cam frânţi. Ok roger, şi noi suntem cam la fel. Hai ne auzim dimineaţă, acum mai stăm un pic cu neamurile de vorbă pe Skype. Hai, acum somn uşor şi ţie că sigur şi tu eşti obosit după câte am văzut împreună astăzi. Culcă-te că trebuie să fii odihnit pentru mâine când o să mergem să vedem celebra vale unde a fost turnat primul film pe care l-am văzut pe video eu când eram mic: „Winnetou în Valea Morţii” iar dacă eşti cuminte poate băgăm şi ceva dolărei la cazinou!

Show me the money and good night!

 

Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

 .

Aug 162012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Bună dimineața San Francisco! Din nou o dimineață minunată cu soarele care ne gâdilă feţele şi ne îmbie să coborâm din pat. Astăzi trebuie să mergem să luam maşina rezervată şi apoi să plecăm pe domeniile lui Mr. Big să savurăm un vin bun iar apoi dacă tot intrăm în atmosfera filmului cred că o să ne oprim un pic şi la shopping că de, nu poţi să ajungi în state şi să nu faci shopping! Alarma nu am mai pus-o că sincer nu avea rost. Avem cele 2 alarme de la 6 dimineaţa (gunoiul) şi de la 8 (descărcatul lăzilor de bere pe scări) aşa că pe la 9 şi ceva eram deja echipaţi de plecare. Pentru că ne-a plăcut aşa mult restaurantul de ieri, mergem chitiţi acolo şi mai băgăm o omletă din aia bună şi plină de calorii pentru că şi astăzi avem de umblat şi deci ne trebuie. După mâncărică fetele se duc la Victoria Secret că de, nu se mai poate dom’le acum, ca să fii fashion tre’ să fii neaparat Victoria.. şi pentru că multe vor să fie fashion, Diana avea o ditamai lista cu „comenzi” primite de la prietene. Hai le lăsăm să se simtă bine acum de dimineaţă că şi aşa mi se pare că aici lângă Union Square nu prea sunt reduceri deci sigur nu o să zăbovească mult!

Eu şi cu Mr. Like mergem să ne ridicăm Saturn Vue-ul ăla de-l rezervasem (adică în varianta europeană este Opel Antara) că am zis să luam o maşină mai măricică, sau cel puţin măricică în accepțiunea noastră.

 

La centrul de închirieri, care era la o aruncătură de băţ de hotel, ne primește o tanti super drăguță şi foarte de treabă care ne explică tot ce vrem noi să ştim. Ne zice că totuşi dacă noi suntem 4 şi avem şi bagaje, maşina de am rezervat-o este un pic cam micuţă. Ea ne recomandă, călduros, un SUV standard size şi nu mid-size cum alesesem noi.



 

 
Ne face şi o ofertă de nici eu şi nici Mr. Like nu avem cum să o refuzăm şi acceptăm propunerea. Ne întreabă: Este ok atunci dacă vă dau un Dodge Durango? Ne uităm ca proştii unul la altul sperând că unul este mai inteligent decât celălalt şi a auzit de mașina asta dar, privirile rămân la fel cum se întâlniseră, adică tâmpe și totuși răspundem amândoi în același timp: Yes, it’s perfect the Durango! ..fără să avem habar ce de maşină am ales. Semnăm contractul şi mergem la garaj unde un nene îmi dă o cheie în mână şi îmi zice că maşina e aia cu avariile pornite.

 

 
Oh my f..g God!! (Doamne Dumnezeule) Asta nu este maşină!!! Este UN TANC!!Doamne Sfinte câta maşina de neam prost ne-am luat!!! Nici măcar nu văd capota de volan! Iar între mine, care sunt la volan şi Mr. Like, în dreapta mai avem spaţiu să le băgăm pe amândouă fetele acolo pe cotiere. Şi acum trebuie să o scot din garajul ăsta îngust!! Păi este ca şi cum ar trebui să dau cu spatele cu tirul într-un cort. De la mine şi până la luneta cred că sunt vreo 5 metri! Noroc că atunci când bagi în marşalier îţi apare imaginea video pe display şi vezi ce e în spate.



 

 
Facem câteva ture de oraş să ne obişnuim cu dimensiunile şi din 5 în 5 minute ne uitam unul la altul şi ne pufnea râsul văzând camionul pe care tocmai l-am primit. Daca asta este standard, cum arată ălea large?!

 

 
Fetele, după cum banuiam, nu au găsit nimic din ceea ce căutau şi reuşim să le pescuim, după încă 3 ture de cartier că nu aveam unde să parchez remorcherul ăsta, şi plecăm spre faimoasele zone viticole din nordul Californiei. După cum discutaserăm

aseară cu fosta mea colegă de liceu şi cu soţul ei, aici în nord sunt multe zone viticole dar, noi mergem pe recomandarea lor, mai ales că domeniul Sterling Winerries unde ne indicaseră are şi o chestie inedită faţă de celelalte, şi anume o telegondolă care trece peste toată zona viticolă şi te duce sus la cramă.

 

 
Ce are frate petrolierul ăsta de nu schimbă vitezele?! Are vreo 5 mii de ture şi nu schimbă deloc. Am aflat după ce am făcut vreo 10 km prin oraş că am mers ca idiotul cu viteza întâi că tot apăsând pe toate chestiile şi trăgând de toate manetele să vedem ce fac, am bagat-o din greşeală în manuală. Bine naiba că am mers încet! 🙂 Ca să părăsim San Francisco-ul, normal că trecem pe Golden Gate Bridge şi acum avem ocazia să-l vedem şi pe deasupra şi să-i admirăm pe deplin spledoarea.



 

 
E foarte tare sentimentul şi mă năpădesc amintirile acumulate din toate filmele în care șoferul era filmat de undeva din spate, în timp ce se bucura de superba panorama oferită de grinzile roşii de oţel, inconfundabile în lume. Şi ca să întregim şi mai mult zicala că acest pod este unul dintre cele mai fotografiate poduri din lume, imediat după ce traversăm, ne oprim la un  Vista Point să mai îmbogăţim şi noi palamaresul mondial de fotografii cu încă vreo 30.
 
 
La sesiunea de fotografiat se mai aflau si trei ursuleti imensi de pluş care veniseră şi ei la volanul unei maşini retro, să admire aşa romantic podul şi să ia o gură de aer curat. Îi lăsăm să admire în voie măreaţa capodoperă arhitecturală şi noi reluăm drumul pe autostradă către destinaţia de astăzi.  Ajungem repejor, chiar dacă eram nevoit să merg doar cu 65 de mile (vreo 105 km pe ora) limita maximă în California dar ţinând cont că de vreo 2 ori ne-am trezit cu highway patrol în spatele nostru aşa pe nesimţite am decis să nu riscăm şi să mergem regulamentar.

 

 

 

 
 
 
 
Unde ajungem nu seamănă deloc cu ce văzuserăm pe site. E frumos nu zic dar parcă nu seamănă. Normal că nu seamănă că am băgat altă adresă în GPS… aaaaa!!! Este tot o vinărie despre care citisem şi, se pare că am copiat coordonatele greşit. Nu-i nimic. În 6 mile ajungem şi la Sterling Wineries unde suntem primiţi ca nişte VIP-uri ce suntem. Adică am primit permis de zona vipsă putem să ne delectăm cu vinurile din faimoasa lor cramă. Nu am înteles de ce ne-a dat VIP-ul aşa pe gratis că iniţial când mi-a zis preţurile pentru ăsta se plătea separat. Probabil că-i eram simpatici!
 
 
 
 
 
 
 
Ca să ajungi sus la cramă, cum îţi spuneam, trebuie să iei telgondola, o chestiune absolut normală nu? Să-i povestesc eu lu bunică-miu, care urca cu uneltele în spate, când era mai în floarea vârstei, şi îşi lucra podgoriile întinse pe tot felul de dealuri. Aici să vină şi să vadă cum urcă americanu’ la vie. Şi eu mă mai mir de gabaritul unora când ai totul la botul calului. Turul începe cu o primă degustare de Cabernet Savignon care pentru neexperimentaţi, ca mine, se opreşte fix în moalele capului, îi arde bine una de abia mai vedeam culoarele, şi apoi, se aşează frumos în picioare de mă rugam de ele să meargă mai departe. Şi ţine cont că eu am luat aşa doar vreo 3 guri că apoi mai trebuia să şi conduc. Se pare că „alcolicii” grupului sunt Diana şi Mr. Like pentru că şi Sleeping Beauty, la fel ca mine, după 2 guri este deja roşie în obraji.

 

 
 
 
 
După prima „haltă” de alimentare pornim pe meterezele cramei, că arată exact ca un castel sus pe deal crama asta, şi ajungem în locul unde era ţinută şi pregătită licoarea lui Bachus. Licoarea naibii aş spune eu că era să-mi iau o uşă de sticlă în freză datorită aburilor care încă îmi rătăceau prin cap.  După beciul ăla unde stăteau butoaiele la rece ieşim pe o terasă fierbinte ca razele soarelui unde suntem întâmpinaţi cu „felul doi” de vin. Eu renunţ şi trec pe apă ca altfel plecam de aici cu autostopul.

 

 
 
 
 
 
Doamne, uită-te la Diana cât este de fericită aici pe tereasa asta de unde stă şi admiră domeniile viticole în timp ce savurează un vin fin. Stau şi eu cu paharul de apă dar cu siguranţă nu pot să înţeleg pe deplin senzaţia cuiva care îşi dorea de mult să facă un tur într-o cramă şi mai ales să facă un curs de sommelier, adică cineva cu o anumită cultură şi un gust fin pentru vinuri bune.

 

 
Mr. Like şi Sleeping Beauty au rămas să se mai documenteze cu notiţele de pe pereţi care descriau în detaliu procesul de producere şi învechire al vinului dar, de fapt ştiu eu că au găsit o explicaţie elegantă ca să scape de cuptorul de aici de afară. Şi mai bagă lumea un pahar de vin şi uite aşa ajunşi la Main tasting room (sala principală de degustare) suntem deja terminaţi (cel puțin unii dintre noi) iar terasa de afară de la umbra cedrului este numai bună pentru leneveală şi recăpătat de forţe.



 

 
Mamă ce am mai fi stat să o ardem aşa cam toată ziua dar mai vrem să mai explorăm domeniul şi după ce mai admirăm pe perete câteva decoraţiuni viticole, vedem că în biletul nostru de astăzi avem inclus şi un pahar de sticlă, moca, aşa drept amintire de la această frumoasă podgorie. Intrăm şi în sala de VIP aşa de curiozitate că tot aveam „autorizaţie” dar sincer nu mai avem chef să stăm că altfel ne făceam lemn.

 

 
Tari rău vinurile ăstea iar gustul lor combinat cu căldura de afară nu este chiar maximul experienţei. După ce ne mai plimbăm un pic şi admirăm diversele obiecte specifice meşteşugului şi plăcerilor lui Bachus, decidem să ne reîntoarcem la maşină şi să continuăm în stilul şi clasa cu care am început ziua, îmbogăţindu-ne şi garderoba, nu numai spiritul, cu ceva haine de şmecheraşi. Băi şi ce toropeală m-a luat că-mi venea să mă culc în portbagaj la petrolierul Durango!
 
 
În drum spre Vacaville, da ştiu că e ciudat numele dar aşa se numea zona cu outlet-uri de aici din nordul Californiei, ne oprim totuşi să alimentăm şi cu ceva mâncare nu doar cu băutură. Ne sare în ochi undeva într-un orăşel/sătuc d-ăsta de-al lor cum vezi prin filme, un KFC şi am zis că nu se poate să nu îl vizităm pe colonel la el acasă şi să vedem dacă delicatesele lui sunt mai bune ca la noi. Eu după KFC sunt înnebunit, mai ales că în Italia nu este, aşa că imediat cum prind ocazia înfulec 2-3 chestii.

 

 
Meniul e diferit de ce e pe la noi şi, surpriză, ăştia nu au auzit de sosul de usturoi, ingredient care face tot gustul la KFC dar luam până la urma ceva să vedem cum e. Puştiul de servea îmi pune în mână o oală de pahar care avea cel puţin un litru şi mă invită să mă alimentez singur de la distributor. Era maşina asta de suc şi de gheaţă mai mare decât pompa de carburant de la benzinărie. Bei la cola, sau ce vrei tu, cât te ţine vezica pentru că alte limite nu ai aici! Nu vreau totuși să te dezamăgesc, pentru că nu suntem siguri că am nimerit în cel mai indicat KFC, dar să ştii ca tot mai bun e la noi.



 

 
Şi plecăm, dar nu mergem mult că după 10 km mă trezesc plin de sânge pe la nas spre sperietura pasagerilor. Cine ştie de la ce o fi fost, probabil de la căldură că mi s-a mai întâmplat o dată acum câţiva ani.

 

 
Dar îmi revin repede, (drac mort ai mai văzut) şi continuăm drumul. Odată ajunşi la outlet constatăm că avem 3 ore pline de shopping aşa că ne ”dezlănţuim”, mai ales că erau nişte reduceri nemaintâlnite pe la noi. Ca să-ţi dau câteva exemple: jeanşi Levis – 20 USD perechea (colecţia nouă), tenişi Converse – 50 USD 2 perechi şi multe multe altele că ne-a prins noaptea acolo de ajunsesem doar noi şi cu paznicii să mai umblăm prin zonă.



 

 
 
La întoarcere vroiam neapărat să facem o poză cu podul Golden Gate şi pe timp de noapte dar, datorită indicaţiilor mele, că devenisem copilot între timp, ratăm ieşirea la vista point şi fiind deja târziu şi un pic obosiţi, nu ne mai oprim ci mergem direct la hotel unde găsim parcare pentru oala de maşină de o închiriasem fix în faţa hotelului.

 

 
 
A fost o zi intensă astăzi de foarte mult bun gust şi de o aromă rafinată aşa că adormim relativ repede acum în ultima noapte în San Francisco. De mâine începe Road Trip-ul ! (excursia)
 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

.
Aug 082012
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...


Michaeeeeeeelllll … Zbang! Bună dimineaţa măi băieţi muncitori. Ce harnici sunteţi voi duminică dimineaţa la ora 6! Mânca-v-ar gaia să vă mănânce de simpatici şi cădea-v-ar tomberoanele pe picioare aşa că-mi sunteți dragi şi ador să mă trezesc duminica cu noaptea-n cap! Acum sincer ştiu că nu este vina lor că trebuie să ridice gunoiul la ora aia şi săracii chiar muncesc nu ies la miloagă, nu sunt nervos pe ei ci pe cretinii de la hotelul ăsta care au pus tomberoanele pe partea cu camerele. Ia să-i sun să văd dacă ei dorm acolo la recepţie!
 

 

Nu am cum să mai dorm aşa că fac un duş şi apoi mai cizelez un pic traseul de astăzi. Mă grăbesc să termin până la 8 când vine celălalt simpatic cu navetele de sticle pe scări în sus și in jos. Zdranc, zdranc… zdranc.. zdranc…. bang, bang, bang, ng, ng,g,g,gggg. Ce tare… sunt 28 de trepte… şi ce rezonanţă diferită are fiecare dintre ele… Auzi şi tu nu Diana? Aude aude… chiar dacă şi-a pus perna în cap şi îi înjură pe ăia… Hai lasă moţăiala că n-ai nicio şansă. Roger roger…. Eeeee… ia uite minune… s-au trezit Mr. Like cu Sleeping Beauty. Ce matinali sunteti ma!Hai ne îmbrăcăm să ne tirăm la un mic dejun american.

 

Cum deja a început să ne placă, trecem iar prin faţă pe la Union Square şi admirăm încă o dată clădirea în timp ce ne îndreptam aşa fără o direcţie anume ci doar pe miros, către un loc unde putem să savurăm un mic dejun delicios. Ia uiteeeee..  în sfârşit vedem live cum funcţionează bancomatele ăstea în state… era unul înăuntru care scotea câte o mână prin locul pe unde ieșeau banii… Ne uităm de camere ascunse ca să apărem şi noi pe la TV dar nu vedem niciuna aşa că mergem mai departe împinşi de la spate de burţile care deja începuseră să ne certe că este deja ora 10 şi noi iar nu am mâncat nimic. Ia uite ce restaurant irlandez aici… gata ne place, pe roşu aşa, cochet.. wow.. cu televizoarele setate pe campionatul european deci excelent, aici mâncăm. Băi şi ce mai mâncăm, este excepțională omleta asta şi a extraordinar de multă. Nu mai mare ca aia de la Berlin dar oricum, ne umflăm ca niște purceluşi, dar ne desumflăm repede că la tv juca Italia cu Spania şi lângă noi un grup de italieni urlau şi înjurau de mama focului că şi-o cam luau pe coajă… Băăă… „mascalzonilor”… ciocu’ mic să mâncăm în liniște… Nicio şansă. 

 

 

 

Şi dacă nu erau de ajuns guralivii ăştia, ei bine de partea cealată a mesei erau 3 tipe, americance sută la sută care vorbeam ceva de genul ăsta: And i was like very happy and after he was likewow and it was like.. i do not know, it was like fantastic, you know like when you get that.. aaa..like.. that feeling and you feel like a superstar! La auzul atâtor likepe centimetru pătrat de propoziţie, Mr. Like nu a mai rezistat şi a explodat: Da ce puii mei de limbaj aveţi băi frate, nu puteţi să vă exprimați şi voi cursiv şi coerent?! Şi a început să toarne la like-uri după fiecare cuvânt pe care îl rostea. De aici şi numele Mr. Like pentru că aşa ne-a ţinut tot concediul! 🙂

 

 

 După masă plecăm spre o catedrală .. like.. 🙂 faimoasă aici în San Francisco, şi anume Grace Cathedral, băi şi parcă mergeam direct la Cel de Sus acasă că atât de mult am urcat o pantă de s-a dus naibi toată energia acumulată la micul dejun. Eu sunt cel mai leşinat dintre toţi, probabil şi datorită gabaritului impresionant. Mamă Doamne nu mai putem, cum or putea fraților oamenii de locuiesc aici să urce şi să coboare dealurile ăstea că noi suntem aproape terminaţi. Eu şi cu Mr. Like rămânem în urmă rău de tot că chipurile ne opream să facem poze, pe când fetele dispar şi apucăm doar să le întrezărim când intrau în impozanta catedrală.

 

 

 

  

 

Frumos şi destul de măricel acest locaş de cult şi dacă mă uit mai bine aşa să ştii că aduce un pic cu Notre Dame de la Paris, cel puţin arhitectura îmi pare identică. Înăuntru era o slujbă aşa că am asistat un pic dar din păcate nu ne-au lăsat să facem poze aşa că mulţumeşte-te cu imaginile surprinse din exterior. Era foarte frumos înăuntru, crede-mă pe cuvânt şi era şi aşa de răcoare faţă de ce este iar astăzi afară. Se pare că suntem norocoși până la capăt deoarece şi astăzi este o vreme total neobişnuită pentru San Francisco.

 

 

  

 


Mergem încercând să ne adăpostim de canicula de afară pe undeva pe la umbră dar nu avem nicio şansă. Primim fix în cap razele soarelui şi deja începem să cam ameţim, aşa de mult că era să ratăm intrarea la muzeul Cable Car, următoarea destinaţie de pe harta noastră de astăzi. Ce interesant sistemul ăsta de cable car (masina pe cablu). Nici nu îmi închipuiam că zgomotul ăla de zornăie non stop pe străzile din San Francisco provine de fapt de la un complex sistem de cabluri care merg încontinuu iar tramvaiele nu fac altceva decât să se „agaţe” sau să-i „dea drumul” când au nevoie de deplasare sau staţionare. Îţi dai seama că în felul ăsta îţi „trece tramvaiul” prin faţa casei fără întrerupere. Nu cred că este foarte plăcut. Oricum e frumușel şi destul de micuţ muzeul ăsta aşa că după nici 30 de minute de poze şi citit afişe îl dăm gata şi-l lăsăm să învârtă în continuare imensa roată care tractează cablurile despre care îţi povesteam.

 

 
Continuăm agale spre Pier 39 unde mai fusesem şi ieri neîncetând să admirăm cochetele şi liniştitele cartiere rezidențiale din drumul nostru iar o dată ajunşi în port decidem să ne îmbarcăm rapid şi să admirăm de pe valurile Pacificului frumosul pod roşiatic, emblema oraşului şi simbol recunoscut în toată lumea. Şi cum barca includea şi un ocol al insulei Alcatraz nu ne refuzăm plăcerea de a vedea îndeaproape locul unde prin anii 30, Al Capone a beneficiat de un „sejur” all inclusive.

 

 

  

 

Ce tare că avem reducere de 15% dacă prezentăm biletele de ieri de la Rocket Boat.. Cristi, unde sunt biletele? mă întreabă toată lumea Aaa… ups…. ăă.. am schimbat pantalonii şi au rămas în ăia vechi!  🙁 Îmi iau instant 2 palme din priviri dar ţinând cont că nu costă chiar aşa mult plimbarea de o oră, sunt iertat repede. Doamne ce culoare superbă poate să aibă apa oceanului, iar vânticelul care a început să bată nu face decât să desăvârșească peisajul punând pălării înspumate pe valurile ce se izbeau cu putere de barca noastră şi mă aruncau de colo colo în încercarea mea de a-ţi surprinde cât mai multe poze frumoase. Nu mă las, mă țin cât pot de bine pentru că vreau neaparat să împărăşesc cu tine prin aceste imagini, emoţia pe care o resimțeam când ne apropiam uşor uşor de Golden Gate Bridge. Te las să admiri în linişte şi sper că nelegănat, panorama oraşului de aici din larg, podul de aur, insula Alcatraz şi bucuria de pe mutra mea nebărbierită împreună cu frumosul zâmbet al Dianei.

  

 
 
 
 
 
   
 
 
La întoarcere stăm un pic să ne revenim că se pare că nu toată lumea s-a distrat legănată de colo colo de valuri şi avem printre noi şi o mică faţă „galbenă”… Dar Mr. Like, băiat de treabă, îi cumpără o îngheţată şi în câteva minute Sleeping Beauty e din nou printre noi. Acum că suntem toţi apţi de drum, ne luăm picioarele în rucsace şi continuăm explorarea. Nu mergem mai mult de 15 minute în direcţia Lombard Street că ajungem la o ditamai panta, aşa la o înclinaţie de vreo 30 de grade de când a văzut-o Mr. Like şi-a băgat picioarele în tot programul meu care nu include mijloace de transport şi şi-a vărsat oful în primul Starbucks pe care l-am găsit. Băi şi cât of am avut de vărsat că a trebuit să băgăm vreo 4 tarte cu lămâie, 4 shake-uri cu lapte şi vanilie şi vreo 2 muffin ca să putem să scăpăm de tot offul şi să prindem puteri! 🙂

 

 
Incredibil cât poate să fie de abruptă Hyde Street asta că ne oprim de vreo 3 ori, chipurile să ne facem poze, dar până la urmă a meritat efortul. Am ajuns la faimoasa Lombard street unde după ce ne-am bătut cu toţi chinezii care îşi făceau poze din toate unghiurile, am reuşit să surprindem şi noi trăsăturile care fac această stradă unică în lume. Fiind înclinată rău coborârea, ce s-au gândit băieţii, ia să facem noi vreo 8 curbe aşa strâmte până jos, măcar aşa mai atenuăm un pic coborârea şi facem şi punct de atracţie turistică. Se pare că a funcţionat că era plin aici şi abia a reuşit Mr. Like să-mi surprindă profilul conturat de burtoiul imens în timp ce o ţineam în braţe pe Diana. Hai nu vă mai plângeţi de picioare, gata luam autobuzul că e aici imediat pe Columbus Avenue. Hai mai facem câteva poze şi apoi putem sta şi jos.

 

 

 

  

 

Stăm jos pe naiba că se pare că nu mai circulă autobuzele indicate pe harta mea aşa că mai facem 2 km pe jos, sub soare spre „bucuria” tuturor. Deja abia aşteptam să ajungem pe California Street să luăm Cable Car-ul şi nu neaparat pentru bucuria de a ne deplasa cu acest mijloc de transport inedit ci doar pentru a sta jos că nu mai puteam. Şi ajungem în sfârşit, Doamne ajută!! Şi stăm şi jos… au mamă cum ne sfârâie picioarele!! 6 dolari biletul?! Păi nu e cam scump tanti? Fetele care prinseseră loc mai în faţă se execută rapid şi plătesc „tributul”, eu cu Mr. Like, mai şmecheraşi din fire, scoatem o bancnotă de 100 de USD şi normal că fiind într-un tramvai, nu la bancă, nu are doamna să ne deja rest şi ne zice să plătim mai târziu. Senzaţia de a călătorii agăţat de marginea tramvaiului cum am văzut doar în filme, mă face să-mi treacă rapid de durerea de picioare şi nu pot să stau locului, spre disperarea unora de se odihneau pe băncuţe, pentru că eu ţin neaparat să-mi fac poze din toate unghiurile posibile în acest tramvai. Cât timp mă plimbam de colo colo, mai casc şi ochii să văd de ce tramvaiul ăsta are nevoie de 2 oameni ca să funcţioneze şi încerc să-mi alung din minte ideeile de eficienţă generate de defectul profesional de a lucra pe chestii de genul. Acum am văzut în practică explicaţiile de la muzeu. Tanti asta făcea pe controlorul de bilete dar şi pe „prinde cablu” / „lasă cablu” iar nenea din față făcea pe şoferul. Părerea mea e că tanti muncea mai mult că mai trăgea şi de clopoţel să-l atenţioneze pe ăla că a prins cablu şi tre’ să se ţină bine de manşă! 

 

 
 
Şi am ajuns în capăt la California Street şi de aici până la parcul Golden Gate mai avem doar o aruncătură de băţ. Ia să scot tehnologia din geantă şi să vedem cam cât este exact aruncătura asta de băţ. 4 mileeee!!!!?!?!?! Cum naiba mă?!? Ahhhh… ce ţeapă ne-am luat că tramvaiul merge doar până la jumătatea străzii şi în niciun caz până la capăt!! Mamă mă scalpează ăştia! Ăăă.. copii, am o veste bună şi una proastă. Vestea bună este c-am câştigat 12 dolari că am uitat să-i mai plătesc lu’ tanti aia şi nici ea nu a mai zis nimic. Vestea proastă este că… hmm… mai avem de mers vreo 7 km! 🙂 Ceeeee?!?!? Se aude în cor!! Băi, să nu-mi ziceţi mie Cristi dacă eu nu sunt norocosul norocoşilor. Ia uite cum vine agale aşa din depărtare un taxi, care după ce mă agit bine pe margine străzii, opreşte şi ne duce, spre bucuria picioarelor tuturor, fix până la intrarea în parc iar ironia sorţii face ca acest taxiu să coste 12 dolari!!
 
Băi, şi tu vrei să facem parcul ăsta pe jos? mi se adresează Mr. Like cu o ironie dar şi disperare în voce. Du-te tu liniştit că eu stau aici la iarbă verde şi admir lacul ăsta şi frumosul peisaj din jurul lui pentru că să o crezi tu că mai merg eu 3 mile pe jos acum! Băi aici avea dreptate şi nu aveam cum să-l contrazic, mai ales că mă uitam şi la picioarele mele care acum se zbenguuiau desculţe prin iarbă şi păreau că mă implorau să stăm naibi locului. Au dreptate nu am ce comenta aşa că ne delectăm cu priveliştea de la intrarea în parc în timp ce ne relaxăm tolăniţi pe iarba verde în aşteptarea orei 6 când aveam programată o cină cu o fostă colegă de-a mea din liceu stabilită şi căsătorită aici.

 

 

 

 
Mâncarea a fost ca la mexicani, adică foarte foarte multă, cu chestii foarte picante sau combinaţii ciudate de condimente. Cât timp mâncam, am făcut şi puţin de knowledge sharing, că tot ne-am americănizat, cu colega mea şi cu soţul ei care a fost super de treabă şi ne-a povestit o grămadă de chestii şi ne-a mai sugerat locuri de văzut. Unul dintre locuri a plăcut la toţi şi cum ne gândisem şi noi că nu se poate să nu vizităm celebrele domenii viticole din California, am decis ca mâine să ne facem mangă pe domeniile din Napa Valley.
 

 


 Foarte frumoasă atmosfera la mexicani, mai ales că noi şi suntem fani ai acestei bucătării, a.. şi apropo, cât stăteam la masă am revăzut pe uşa bucătăriei numele în spaniolă şi, ca şi la Madrid, nu am putut să nu mă abţin din râs când vedeam cum ieşeau platouri pe bandă rulantă de la „cocina”. Luam un taxi pe care ni-l comandase soţul colegei mele, ne pupăm şi ne urăm toate cele bune şi mă urc în taxi în partea din faţă a mașinii unde dau cu ochii de un fel de Martin Lawrence like.. unul mic de abia se vedea de volanul imensităţii de Lincoln V8, cu un surâs până la urechi care pe întunericul ăsta ne ajuta să înţelegem că maşina nu merge de fapt singură, plin de energie şi ofticat la maxim pe soferii din trafic. Where ya’ going man? Mă întreabă făcând o mare reclamă la pasta de dinți cu zâmbetul lui. Îi zic adresa şi rămân mască când îmi zice că habar n-are unde e strada aia. Îi zic Union Square… hmm.. parcă parcă îi sună cunoscut dar tot nu e sigur pe unde să meargă. 

  

 

 
Băi, Lawrence, stai un pic că scot dispozitivele mele electroni.. frânăăă, claxon… pumni în volan sunt câteva elemente care îmi întrerup gândurile. Hai mergi că îţi zic eu străzile.. Mamă ce bucuros era… aşa de bucuros că mai bagă 2 frâne, 3 accelerări bruşte, 10 claxoane şi un zâmbet de-i trecea de ceafă… Şi de unde sunteţi? Ne întreabă.. Zic Romania… Aaaa.. Armenia! Nu mă.. Romania nu auzi.. A! Normal că habar nu are unde e… El e din.. n-am înţeles dar nici nu mă chinui să înţeleg. Şi ce a-ţi văzut până acum? Îi povestim câteva chestii.. frânăăăă… şi continuăm povestea acompaniţi de claxon şi înjurături. Eu cu ochii pe navigaţie. Fă stânga aici îi zic. Aici?! Da!! Acum.. O ratează… Aaa.. iar ne enervăm cu claxoane şi pumni în volan. Doamne cât era de agitat. Ia zi.. te duc la un striptease, îmi zice. Păi nu putem mă că suntem cu fetele. Lasă mă, le lăsaţi acasă şi vă duc eu

  

E, până aici ţi-a fost că acum a intervenit Diana. Nu, nu, mergem acasă, în seara asta nu la stripease. Wooooo.. îşi pune mâna la gură şi chicoteşte cât poate de tare în timp ce bătea cu palma în volan.. Wooo.. she’s a bossy!!! (ooo.. este cam sefă prietena ta). De ce ai venit cu poliţistul după tine mă? mă întreabă el stupefiat în timp ce dădea 1 dolar la un homeless la un semafor! Păi ce să faci mă, suntem în vacanţă. Nu am mai înţeles nimic din hărţile ăstea. Până la urmă i-am zis să ne lase în primul loc disponibili că cu ăsta făceam turul oraşului. Hai gata că ni s-a luat de acceleraţii şi de claxoane. La somn că nu mai putem şi trebuie să fim fresh pentru mâine când vizităm domeniile unde Mr. Big din Sex and the City obişnuia să locuiască, şi anume Nappa Valley!
  


Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Se încarcă...

.

Galerie Foto

 .