Aug 212012
 

Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)

Se încarcă...


Trosc, zbang, weeeeee… pam pam pam pam vreo 28 de trepte. Deja le învăţasem şi le număram doar să văd că nu cumva se sare vreuna pentru că oricum angajaţii hotelului nu se dezic de la bunele obiceiuri nici acum în ultima zi. E 8 dimineaţa, normal şi e numai bine că a sunat „alarma” pe scări că oricum trebuia să plecăm devreme astăzi. Ducem bagajele la maşina parcată vis a vis de hotel şi când să ieşim  să facem şi noi o manevră alla Bucharest pe linia continuă, fix în faţa noastră stă postat mândru şi rotofei, lângă motocicleta lui cu girofar, un nene posesor de gogoaşă şi pistol radar care-i „vâna” la greu pe vitezomanii matinali. Pleacă-n gogoaşa ta de aici că n-am pe unde să întorc…. nu pleacă, normal şi uite aşa facem turul de China Town ca să mai admirăm şi noi un pic San Francisco-ul înainte de a pleca.

 

Ajungem relativ repede pe Bay Bridge, podul ăla pe două niveluri de care ţi-am povestit aici şi uşor uşor mă mai obişnuiesc şi eu cu dimensiunile petrolierului din dotare, cu toate că la un semafor era să ma urc pe unu’ că nu i-am văzut maşina de joasă ce era.  
 

Micul dejun decidem să-l luam pe autostradă ca să mai câştigăm timp şi să ajungem mai repede în frumosul parc natural Yosemite. Dar pe autostradă ai doar fast food-uri şi când Diana aude iar de burgeri mai că-i vine să mă ia la bătaie. NU! Ea nu mai mănâncă de la fast food, chiar dacă la In and Out unde oprisem mâncarea era un pic mai decentă. Avem noroc că în zonă este şi un supermarket de unde poţi să-ţi iei câte ceva de ciugulit aşa ca pentru o masă de dimineaţă. Am profitat de ocazie şi am luat şi un bax de 24 de sticle de apă plată la jumate’ pe care am plătit… 3 USD?!?! Ce mă?! Că doar plasticul din sticlele ăstea face mai mult. Incredibil!Între timp am mai căscat gura la ce produse mai sunt pe rafturi şi am rămas uimiţi când am văzut bidoane de ulei de floarea soarelui de 20 de litri!!! Sau „punguliţe” de detergent la 15-25 de kg!! Câţi cartofi poţi să prăjeşti mă de 20 de litri?! Sau pentru ce spălătorie industrială or fi cutiile ălea de detergent?! Mda…
 
Plecăm spre destinaţia noastră, bucurându-ne de autostrada cu câte 4-5 chiar 7 benzi, pe alocuri, fotografiind la greu tradiţionalele camioane americane (old american trucks) după care eu sunt înebunit. Fac eu pozele, nu de la volan mă că între timp am trecut în dreapta, şi surprind chiar şi ciudăţenii de camioane şi tot felul de „monştrii” de maşini care mai de care mai mare şi mai V12-eată!
   
 
 

Băi dar parcă ar mânca şi stomăcelul Dianei ceva şi nu doar prostii, aşa că oprim la altă „adunare” de fast food-uri şi benzinării în speranţa că o să găsim şi altceva în afară de burgeri. Găsim până la urmă, la Mc Donalds că sunt singurii care au şi salate cât de cât hrănitoare şi aşa îşi mai domoleşte şi Diana foamea şi poate să admire în voie frumuseţile Sierrei Nevada.

 
În scurt timp ajungem la poarta principală a parcului Yosemite unde, după ce plătim cei 20 USD pentru intrarea cu maşina, primim o hartă şi suntem liberi ca şoimul de deasupra văii, să vizităm ce credem noi de cuviinţă. Şi aveam câte ceva în cap să vizităm că nu degeaba ne-am documentat 3 luni pentru excursia în state. Ajunşi la indicatorul cu Mariposa Grove vedem la dreapta 4-5 chestii de vizitat iar în stânga doar Mariposa Grove, lăsăm planurile şi mergem pe instinct spre ălea mai multe.

 

 
Parcul acesta este imens, de vreo câteva mii de mile pătrate şi este frumos că este totul natural şi sălbatic, aşa de la mama lui, iar omul, chiar dacă i se permite să intre cu V12-le aici, este destul de civilizat şi păstrează de o curăţenie impecabilă această oază de verdeaţă a Californiei. Este de-a dreptul sublim traseul pe drumul ce şerpuieşte printre cedrii, brazi şi alte conifere, direct în mijlocul sălbăticiei, cu deschiderile imense de „lacuri” de verdeaţă unde veveriţele zburdă nestingherite de colo colo şi căprioarele ciulesc atent urechile dar ne privesc totuşi nestingherite în timp ce le surprindem în câteva pictoriale demne de coperta revistei National Geografic.
 

 

 
 

 

  
 
Hai să facem aici la dreapta şi să mergem spre Glacier Point că de acolo de sus se vede super frumos toată valea. O să vedeţi cât de bine o să surprindem Half Dome sau cascadele celebre din această vale, le zic eu holbându-mă pe harta primită la intrare. Dar de unde ştii tu mă? Ce ai mai fost pe aici? aud din spate pe comentatorul numărul 1, Diana. Da! Într-o viaţă anterioară am fost un vultur pleşuv şi am survolat zona, hai credeţi-mă pe cuvânt! La cât citisem despre zonele ăstea şi câte poze văzusem eram sigur că privleiştea o să fie superbă, nu eram sigur că ăsta este drumul dar vedem noi când ajungem.

 

 
Sunt doar vreo 2 km până la primul vista point care te lasă fără răsuflare dar, totuşi îi parcurgem în destul de mult timp aceşti puţini kilometri şi nu datorită drumului ci datorită veveriţelor şi căprioarelor care ne atrăgeau atenţia şi ne făceau semn să ne oprim la tot pasul dar, o dată ajunşi am înmărmurit pentru o clipă. Aici sus, la gheţar cum îi mai spune zonei, te simţi parcă deasupra lumii şi nu ştii ce anume să admiri mai întâi. Să surprinzi celebrul munte cu iluzia lui de sculptură pe jumătate neterminată de mama natură, de-a lungul milioanelor de ani, sau să te uiţi prin binoclu şi să vezi multitudinea de cascade suprapuse ce împrospătau zona, sau doar să stai pur şi simplu şi să te joci cu veveriţele care nu erau de loc sfioase şi veneau cu nasul direct în aparatul de fotografiat.

 

 
 
 
 
 
 
Chiar nu ştim ce să admirăm sau să facem mai întâi aşa că cea mai bună strategie este să stăm pur şi simplu pe marginea parapetului şi să surprindem totul, aşa în linişte şi fără grabă şi numai după ce ne încărcăm bine privirea cu frumuseţile Sierrei Nevada, numai atunci decidem să mai explorăm un pic zona şi să ne facem şi câteva poze, care mai de care mai trăznite sau chiar inedite ţinând cont ca Chip şi Dale ăştia mici erau egoişti şi nu ne lăsau de loc să ne facem poze singurei, ţinând cu tot dinadinsul să apară şi ei în imagini ca să-i poţi admira şi tu!
 

 

 
 
 
Nu ne mai venea să plecam, sincer… ia să mai facem… Băi!!! Mr. Like!! Ăla e lup mă?! Să-ţi tragi palme! Uite lupul în mijlocul străzii!Taci că se uită la noi! Fă-i poze că tu ai obiectivul cu zoom! Hopaaa…. ne-a zărit şi el… Ce face?! Fii atent că vine spre noi! Hai mă că nu vine! Băă… vorbesc serios! Ăsta vrea să dansăm împreună, uite cu ce mişcări tacticoase vine spre noi! Ăăă… chiar vine… Mr. Liiiike! Fetele!!! Repede la petrolier că vine lupu’! Uite al naiba! Chiar a venit până lângă portieră şi se uită cu ochi galeşi că l-am lăsat singur pe ringul de dans! Pleacă mă că nu dansez! Şi nici de mâncare nu îţi dăm, nu că suntem chitorşi ci că sunt zeci de semne care zic să nu hrănim animalele pentru că stricăm ecosistemul. Ai înţeles bre!! Nu mai face ochii ăştia mari că dacă-ţi dau un biscuite d-ăsta cu ciocolată tu te înveţi leneş şi nu mai vânezi pe aci’.. înţelegi?! Biscuitele ăsta strică tot! 🙂 Nu înţelegi nimic..!! Hai pa că mai vrem să vizităm şi alte chestii!

 

 
Părăsim priveliştea spectaculoaselor vârfuri de granit şi ne îndreptăm, la relantiu, pe drumul care şerpuieşte acest deosebit parc, patrimoniu Unesco, adulmecând mirosul cedrului şi al pinului. După cum vezi ne deplasăm cu maşina, nu pentru că suntem leneşi sau fiţoşi ci pentru că „micuţul” parc după cum îţi spuneam, are aproximativ trei mii de kilometri pătraţi iar noi o să vedem doar o părticică, aceea pe care am considerat-o mai reprezentativă. Oricum pe tot nu cred că ai şanse să-l vezi vreodată, mai ales că aproape 90 % din zonă este natură sălbatică pură, unde omul nu a interferat.

 

 
Şi dacă am văzut cascadele de sus şi ni s-au părut spectaculoase, cum crezi tu că am rămas când Yosemite Falls (Cascada Yosemite) se revărsa cu putere în razele soarelui creând în jurul ei un curcubeu de mai toată frumuseţea! Ia să văd cum o să rămâi şi tu că, să nu crezi că te-am lăsat cu ochii în soare şi nu am făcut o poză să împărtăşim şi cu tine momentul. Fii atent:
 
 
 
 
Continuăm, ferind tururile organizate de turişti gălăgioşi, şi înaintăm pe o stradă cu două benzi şi multă câmpie în jurul ei, mărginită totuşi de 2 masive imense de granit de te făceau să te simţi precum Tom Degeţel când presăra firimituri pe cărările întunecoasei păduri. Dar noi avem navigaţie şi nu ne pierdem şi în curând ne scoatem pălăria în faţa lui El Capitan, imensa şi sacra, pentru băştinaşi, rocă de 900 de metri înălţime care se oglindea în apusul soarelui şi în râul de vis a vis creând o imagine spectaculoasă. Iar ca să fie totul deosebit, în acest peisaj de basm o introduc şi pe prinţesa mea. 🙂

 

 
 
 
 
Am cam făcut turul principal al parcului şi ţinând cont şi de faptul că începea să se întunece plecăm uşor spre hotelul din seara aceasta care era în Flagstaff, adică la vreo oră de mers. Ora a devenit mai lungă pentru că a trebuit să stăm la un semafor vreo 20 de minute de începusem să mă agit ca sticla de cola scăpată pe jos dar până la urmă m-am calmat când am văzut că drumul era închis pentru că o alunecare de teren, măturase pe sensul nostru de mers, tot ceea ce fusese construcţie omenească. Sunt destul de dese alunecările de teren aici din ce am citit. De exemplu prin martie 2009 o alunecare de 42.000 de metri cubi de munte (adica în jur de vreo 6.000 de basculante ca să înţelegi) a stricat şi zona de sub Half Dome.

 

 
Ajunşi la hotelul gestionat de indieni cu bindi în frunte (punct din ăla roşu) constatăm că nu eram singurii care hotărâseră să se cazeze mai târziu şi era o ditamai aglomeraţia la check-in. Americanii de la rând, sociabili din fire, zic şi ei să facă un pic de conversaţie şi ne întreabă pe mine şi pe Mr. Like: Are you comming from U seventy (veniţi de pe U70) ?!  Eu şi Mr. Like exact aşa am înţeles întrebarea.. şi cum fuseserăm toată ziua cu nasul în GPS să fim atenţi la străzile I-10, 24, 680, 14A şi aşa mai departe, de U70 nu prea auzisem aşa că răspundem în cor NO! În acelaşi timp fetele, în a căror urechi, fonetica „iu seventi” intrase corect în forma „iosemiti” (Yosemite), răspund YES! Îţi închipui că ăla s-a uitat săracul la noi şi a zis că suntem duşi cu capul. Nouă ne-a mai luat oricum vreo 20 de secunde ca să înţelegem ce s-a întâmplat dar, deja fusesem catalogaţi drept ţicniţi şi nu mai aveam ce face. Putem doar să luăm camera şi să cerem informaţii despre un local unde putem mânca şi noi ceva! Ţeapă, că localurile aici se închid la 10, şi cum e 9:30 suntem îndrumaţi la junk-food din nou, singurele deschise.

 

 
Mâncăm destul de bine pentru că aveau şi sandwich-uri mari şi bune de ţi le făceau pe moment, iar pe post de distracţie de seară îl avem pe unu’ pe la 26 de ani, cu un rucsac jerpelit, cu pantalonii rupţi în fund şi cu un hâhâit de ziceai că-i măgarul lu’ Nastratin Hogea după ce l-au înţărcat. Îi povesteşte tipului de la casă că a plecat aşa prin lume şi că azi l-au luat nişte australieni cu maşina, foarte simpatici şi bagă două hâhâituri, doar că l-au lăsat aici şi acum el unde doarme? ..şi urmează încă o nechezătură. Îi explică ăsta că e un loc să-şi pună cortul la vreo 9 mile iar el deloc afectat îi zice: Păi eu sunt pe jos! Dar nu-i nimic, o să merg, Hi Haa Hi Haa Hi Haaa! Era oricum simpatic dar se vedea că „mansarda” nu era încă terminată.



 

 
Picăm morţi de obosiţi, mai ales că orăşelul ăsta la capitolul entertaiment este fix zero ! Somn uşor, ne auzim mâine să vedem şi Mariposa Grove că am realizat că am ratat giganţii arbori de sequoia.



 

 
…a doua zi
 
Ne trezim de voie pe la un 9 aşa, numai bine să prindem micul dejun care era cam sărăcăcios pentru preţul plătit dar mâncăm şi noi de mai multe ori să aducem plutitoarele în stomac la nivelul optim. Hai pa Flagstaff, ne reîntoarcem la U70🙂 să ne simţim din nou mici mici, chiar minusculi atunci când o să ne facem poze cu imenşii şi impozanţii arbori de sequoia.
  
 
Sunt un pic cam lungi distanţele pe aici prin zonă şi datorită drumului anevoios dar, din dorinţa de a ajunge cât mai repede, timpul zboară şi iată-ne din nou la intrarea în parc unde ne bucurăm că nu trebuie să plătim din nou cei 20 USD pentru că biletul pe care îl cumpărasem ieri era valabil 7 zile. Bine că nu l-am aruncat!
 
Mariposa ne întâmpină deja din parcare cu primii arbori imenşi şi cu câteva indicaţii şi trasee să ştim şi noi încotro mergem. Hmm.. deci avem Copacul Grizli la 0,8 mile, muzeul la 2 şi Fallen Treen (Copacul căzut) la 2,2 mile. Hai băi frate,  zice Mr. Like, adică trebuie să urcăm 4 kilometri aşa prin pădure? Like pe jos? Like pe căldura asta? Da mă! Ce nu te ţine?! E nu, normal că nu e problema dar trebuie să ajungem şi în Death Valley nu? Întârziem! Da , da, lasă vrăjeala şi nu o mai da la întors acum.Degeaba a încercat like  să ne aburească pentru că ursul din mine deja o luase pe cărarea în sus pe munte.

  

 
 
 
Ce vegetaţie aridă, ce relief brăzdat de şanţuri şi cât de multe locuri arse de parcă incendiile de le vedeam la televizor în California aici se petrecuseră. De ce o fii atât de mult teren ars? Chiar şi copaci?
 
Boh, cum zice italianul, poate aflăm mai târziu. Băi dar se urcă nu glumă prin pădurea golaşă şi plină de tot felul de vietăţi iar până la Grizly ăsta ne-au ieşit ochii, mai ales că nu am luat nici apă la noi că de, pădure, cică umbră, la ce ne trebuie?!

 

 
Woooow…. Grizly ăsta este chiar imens băăi!!!! Săracul Mr. Like se chinuie să ne bage şi pe noi şi pe el într-o poză dar tot nu reuşeşte. Cum să reuşească mă să ne bage pe noi piticii de 1,80 în aceeaşi poză cu imensitatea asta de 64 de metri!!

 

 

 

De la „micuţul pomişor” mai mergem câţiva paşi şi descoperim o altă minune gigantescă şi anume un alt sequoia în care fusese făcut un mic tunel, ceva normal şi obişnuit, ca să putem trece noi în explorările de astăzi.
 
Alooooo, mascalzonilor, ieşiţi băi frate din poză că vrem şi noi să ne surprindem nu numai voi. Ce supărată era o doamnă că a reuşit să facă solo dieci foto (doar 10 poze) e questo qui si è piazzato in mezzo (şi ăsta <adică eu> s-a plasat în mijloc). Şi îi răspund şi eu tot pe italiană că alţii nu au făcut nici măcar una aşa că hai să o lăsăm mai moale, şi să vezi cum a făcut ciocul mic! 🙂



După mica îmbulzeală la poză, continuăm escaladarea muntelui după zicala: Mergem la munte cu măgaru-n frunte, adică eu eram în faţă şi făceam pe ghidul, că de, mai fusesem într-o viaţă anterioară pe aici dar, încercam să desluşesc totuşi harta asta primită la „recepţie”. Să le zic că habar n-am unde suntem?! Neeee… îi mai las un pic că văd că momentan sunt bucuroşi şi poate mă prind eu pe parcurs. Şi urcăm şi urcăm prin pădurea cu sol arid şi mai facem câte o mică oprire aşa de 2-3 poze, mai ales că veveriţele nu mai conteneau să ne iasă în cale şi să facă pe fotomodelele în faţa aparatului. Şi cu opririle ăstea ne mai tragem un pic şi sufletul că eram terminaţi.

 

 
 
 
 
Şi cum stăm noi aşa cu limbile pe afară ia uite cum vin nişte domni călare pe potecile de munte, cu pălării de cowboy în cap şi cu zâmbetele până la urechi. Bine v-o fii mă, le zice Mr. Like, noi ne călărim adidaşii şi avem limbile de un cot pe afară iar voi, călare pe armăsari de rasă, zâmbiţi de vă doare la bască nu?! Mama voastră de show off-ări (a se da în spectacol) like ce sunteţi !! Are dreptate dom’le! Ce bine le-o fii ăstora călare dar să nu-i blamăm atât că uite ce poze de vest, într-adevăr sălbatic, am reuşit să facem pe „spinarea” lor şi a armăsarilor lor.

 

 
Dar, apropo de dat în spectacol, uite un buştean căzut aici în pădure care leagă două laturi de pământ şi cum de mult doream să trec pe unul de genul ăsta, nu ratez ocazia să mă maimuţăresc şi eu puţin, dar gata că la gabaritul meu poate se maimuţăreşte şi buşteanul şi se rupe sub mine. Mergem mai departe şi între timp mă prind şi eu unde suntem pe harta asta şi reuşesc să răspund la întrebarea „dacă mai e mult de mers”. Spre norocul meu nu mai era şi în curând ajungem la o mică oază de verdeaţă cu câteva cabane pitite la umbra falnicilor arbori şi…. incredibil… rămân efectiv mut de uimire la vederea acestui peisaj cu un buştean căzut în iarbă, cu o mică pajişte verde şi cu pădurea în fundal. Ce să mai, asta este poză de desktop!
 
 
 
Una din cabanele de aici era muzeul spre care ne îndreptam dar înainte să intrăm ne „adăpăm” precum cineva întors de la păscut, de la o cişmea montată aici în faţă. Să vă deja Dumnezeu sănătate multă pentru pompa asta că dacă nu beam un pic de apă leşinam aici.

Se făcuse coadă în spatele meu la câtă apă am băut dar sincer îmi fierbea apa în radiator de la urcarea asta.

 

 
 Intraţi în muzeu aflăm şi răspunsul la întrebarea de mai devreme, de ce este solul ars. Citind pe afişele de aici aflăm că este un fenomen natural care se petrece o dată la 10-12 ani şi ajută arborii de sequoia să crească aşa falnici pentru că solul care ia foc, singur, omoară dăunătorii şi le întăreşte scoarţa iar, dacă fenomenul nu se petrece, pentru a asigura dezvoltarea sănătoasă a arborilor, focul este plasat în mod intenţionat şi controlat. Foarte interesant dar şi cochet acest micuţ muzeu.

 

 
Hai că mai avem o juma’ de sfert de milă şi ajungem şi la copacul căzut aşa că dăm o fugă şi până acolo sus. Iar urcăm? întreabă Mr. Like. Hai băi că tu eşti suplu şi ai condiţie fizică ce te plângi atât. Ştiam că nu se plânge ci doar face gargara aşa că doar doar ‘om rămâne la „bază”. Not a chance că grizly-ul din mine era deja la jumătatea potecii să ajungă el primul. Vai de mine!!! Copacul acesta este IMENSSSS.. ştii ce este aia imens?! Este cam la fel de mare ca fratele lui de mai jos, grizly, doar că din păcate nu a fost la fel de norocos şi acum se află căzut la picioarele noastre. Bine asta cu „la picioarele noastre” este doar o metaforă pentru că şi aşa culcat este de 2 ori mai mare ca noi.

 

 
Gata, am văzut şi copacii sequoia şi spre bucuria lui Mr. Like decidem să ne întoarcem la maşină, pe acelaşi drum pe care am şi urcat. Băi şi mă rostogoleam ca rotocoalele ălea de paie prin deşert din cauza înclinaţiei la coborâre de i-am umplut pe Mr. Like şi pe Sleeping Beauty de praf că ziceai că sunt o rabă din aia hodorogită pe un drum de ţară într-o zi toridă de vară. I-am lăsat pe ei înainte că poate mă luau la bătaie până la urmă. Gata, ajungem la parcare de unde luam câţiva magneţi pe post de suveniruri şi plecăm să refacem drumul de ieri şi să-l salutăm din nou pe El Capitan dar, de data aceasta nu ne mai oprim la căscat gura ci mergem să traversăm spre est munţii Sierra Nevada, prin pasul Tioga.

 

 
 
Traversăm deci tot parcul pe acest drum şerpuit care poartă accelaşi nume precum trecătoarea şi privim când în stânga când în dreapta, mai mult ei că eu eram atent să nu ajungem în hăul din dreapta sau cocoţaţi prin cedrii din stânga, impresionaţi de frumuseţea peisajului, asemănător dacă vrei cu Transalpina de la noi, doar că, cu mai multă vegetaţie de-ţi era mai mare dragul să conduci pe acest drum al coniferelor. Conifere, conifere dar la 2.200 de metri, la ieşirea estică a parcului, o să ţi se pară absolut normal faptul că am găsit zăpadă în această perioadă a anului aşa că nu ratăm momentul şi imortalizăm în câteva poze pata de culoare albă ce a reuşit să reziste până în luna iunie.

 

 
 
 
Aoleuuuu cât s-a făcut ceasul! Avea dreptate Mr. Like când zicea că întârziem. Uite GPS-ul zice că ajungem la următorul punct de pe destinaţia noastră, abia pe la 09:20 seara. Off… Cum facem copii? Avem 2 variante: 1. Gonim ca nebunii, dar mai mult de 20 de minute nu cred că o să câştigăm sau 2. Mergem direct în Las Vegas şi ne întoarcem mâine să vizităm ce ne propusesem. Hmm… ca nişte oameni cumpătaţi ce suntem optăm pentru varianta numărul doi şi setăm GPS-ul pe destinaţia Oraşul Păcatelor.
După câţiva kilometri de coborâre cu hăul pe partea dreaptă, ajungem în sfârşit la o autostradă şi cuplăm pe pilot automat în timp ce admirăm stepa nesfârşită ce ne înconjura. Doamne câta’ strada lungă, lungă, lungă şi dreaptăăăăă…. de nu se vedea nici ţâpenie de om şi păream pierduţi în pustietate. Noroc că făcusem plinul la petrolier şi nu ne era frică de o eventuală „pană a prostului”.

  
 
 Ia uite că gps-ul ne pune să ieşim de pe autostradă şi ne bagă pe un drum care şerpuieşte ba prin munţi ba peste nişte dune de nisip. Mergem oarecum paralel cu destinaţia noastră şi ..aaaaaaaaa…. şi-a luat zborul petrolierul şi pentru câteva clipe era cu toate roţile în aer. E toată lumea ok?! Mr. Like avea un zâmbet până la urechi, semn că-i plăcea, fetele nu dădeau semne că le-ar fi rău, aşa că la următoarea colină mai facem o mică săritură cu Hercules al nostru care pare că prinsese aripi şi devenise bombardier.  Ce tare este!!! Sunt numai urcuşuri şi coborâşuri din ăstea super bruşte de-ţi crează o senzaţie în stomac mai ceva ca golurile de aer din avion.

 

 
Uaaaaaaauuu…. ce am zburat şi ce ţeapă ne-am luat că la o mini săritură din asta drumul a cotit brusc de era să vizităm şerpii prin deşert. Nu îţi închipuii că goneam ca nebunii că aveam doar 40 de kilometri pe oră dar erau aşa de abrupte pantele de nu-ţi trebuia mult să-ţi iei zborul. Gata hai că mă potolesc că acolo în spate s-au cam îngălbenit fetele la faţă… uite o vulpe!! Aaa.. uite şi un oposum. E plin de animale sălbatice pe aici aşa că mă dau jos să fac câteva poze. Chiar or fii şerpi? Aaa.. nu riscăm…. Mai surprind un apus de soare unde razele creaseră un efect gen stema Republicii Socialiste România 🙂 şi apoi mă urc în maşină dar de data asta pe post de copilot.

 

 
 
 
Uşor uşor ajungem în Las Vegas pe la un 10 seara dar aici, în oraşul care nu doarme niciodată, pare că distracţia acum începe. Suntem precum copii mici într-un magazin de jucării aşa cum stăm cu capetele pe geam şi nu ştiam în ce direcţie să ne mai uităm. Stratosfere Tower, Turnul Eiffel, Flamingo Casino… este totul plin de lumini şi luminiţe şi îţi iau ochii în toate direcţiile. Wooooowwww… uite fântânile de la Bellagio.. ce frumos dansează ele pe muzică!! Trebuie neaparat să venim şi să admirăm dansul artezienelor de aici. Şi ajungem la hotelul nostru de 4 stele la doar 80 USD pe noapte care arăta extra-mega-senzaţional, mai ales camera cu 2 paturi matrimoniale în care încăpeau lejer 10 persoane. Şi dacă de la noi de la etajul 12 avem priveliştea asta, cum o fii de la Mr. Like de la etajul 30?!
 
 Roger, roger.. începe să vorbească staţia. Ce tare cu staţiile ăstea! Şi-au scos toţi banii că dacă ar fi fost să vorbim pe roaming sărăceam… Da roger, aici vulturul tuns.. ia zi! Băi, nu mai ieşim în seara asta, zice Mr. Like că suntem cam frânţi. Ok roger, şi noi suntem cam la fel. Hai ne auzim dimineaţă, acum mai stăm un pic cu neamurile de vorbă pe Skype. Hai, acum somn uşor şi ţie că sigur şi tu eşti obosit după câte am văzut împreună astăzi. Culcă-te că trebuie să fii odihnit pentru mâine când o să mergem să vedem celebra vale unde a fost turnat primul film pe care l-am văzut pe video eu când eram mic: „Winnetou în Valea Morţii” iar dacă eşti cuminte poate băgăm şi ceva dolărei la cazinou!

Show me the money and good night!

 

Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)

Se încarcă...

.

Galerie Foto

 .

  2 Responses to ““Dansând” cu lupii în Yosemite National park – Sierra Nevada”

  1. Te-am descoperit din intaplare si imi place tot ce scrii ,cu exceptia unei expresii (naiba) care nu iti sta bine sa o folosesti,in rest ok.
    Ai o sotie tare frumoasa si tu esti haios ,cred ca va potriviti.
    Sa auzim de bine.

Cristi si Diana