sept. 142012
Bună dimineaţa friguroasă zi! Băi cât poate să fie de cancer afară şi suntem la jumătatea lunii Iunie. Am reuşit până la urmă să-l trezim pe nenea de la recepţie şi ne-a dat nişte camere dotate cu pături pe care nu am ezitat să le folosim. Roger, roger.. v-aţi trezit şi voi? S-au trezit că nu aveau încotro deoarece la ora 9 trebuia să fim prezenţi la terminal. Cum ce terminal mă?! Nu ţi-am zis că astăzi facem o nouă „nebunie” şi o să survolăm Marele Canion!
Și plecăm cu noaptea-n cap, nemâncați și adormiți, spre unul din cele mai spectaculoase peisaje din America. Pe drum unii dintre noi trișează și mai recuperează din orele de somn dar totuși nu apucă prea multă odihnă pentru că după o oră și încă vreo 20 de km pe istoricul Route 66, ajungem la destinație.
Am ales să ne prezentăm la intrarea sudică a canionului în așa fel încât după ce facem turul cu avionul să putem să-i dăm așa o roată, dar roată din aia mare de tractor nu de lăstun. Dar să ne concentrăm pe avion, da Diana? Păi și noi o să zburăm cu cutia asta de chibrituri? întreabă Diana în timp ce băga câteva pastile pentru rău de avion. Păi da, e destul de măricel, încap lejer 12 oameni. Și Diana și Sleeping Beauty mi-au tras o privire gen: ia mai du-te băi în avionul tău că noi nu ne urcăm acolo. Hai să facem checkin-ul, adică să ne prezentăm la tanti la ghișeu și să-i arătăm că suntem dornici de explorat.
Dau să las aparatul foto și alte prostii de le aveam cu mine dar nu, doamna mă atenționează că acolo sus fiecare gram contează și pentru o mai bună echilibrare a aparatului ea trebuie să știe greutatea completă. Abia atunci am văzut că sub mine era un cântar dar eu pun pariu că era defect pentru că îmi arăta cu 3 cifre… ceva era în neregulă.
Ajungem la dispozitivul dotat cu 2 elice numit în limbaj științific avion, dar sincer la cum arăta îl puteam numii cu ușurință o machetă cu motor. Suntem așezați în baza greutății astfel: eu eram rândul 2 de la geam iar în fața mea aveam o fetiță, în spate pe suplul Mr. Like iar mai în spate o scoabă de domnișoară iar în rest, pe partea cealaltă oameni ”zdraveni” capabili să echilibreze ”ursul”. 🙂
Un băiat cu zâmbetul până la urechi încearcă să facă niște glume chiar înainte de decolare. Glume d-ălea de pilot că cică parașutele sunt în spate dar nu o să ne trebuiască pentru că ușile sunt blocate…. Băăă taci în parașuta ta din gură nu vezi că Diana tremură precum cățelul la vaccin. Văzând că nimeni nu râde conclude: Hmm.. public dificil! Dispari și ține de manșă acoloooooooaaaaa ….. s-a ridicat de la sol…
Aaaaaaaa…… am o senzație foarte ciudată de nesiguranță și nu vreau să mă gândesc cum se simte Diana. Mă întorc să văd ce fac Mr. Like și Sleeping Beauty și îl găsesc pe Mr. Like cu un zâmbet din ăla scremut rău de tot… se vedea că nu e zâmbetul lui. Băi, tu nu râde! TU da, cu TINE vorbesc, TU trebuie să ne înțelegi pe toți 4.. trebuie să înțelegi că în avionul acela ne simțeam de parcă am fii stat la masa din bucătărie pe un tamburet și a venit unul și dintr-o dată a ridicat tamburetul deasupra caselor și ba mai mult, acolo sus ne mai dădea drumul un pic în gol, ba mai urca, ba mai cădea pe o parte și tot așa. Deci TU nu zâmbii da?!Că nu știi cât am pătimit noi până am ajuns deasupra…. WOW!
Am ajuns deasupra canionului și prin miracol s-au oprit și trepidațiile și putem să admirăm fără stress întinderea deosebită de peste 446 de km creată în decursul a milioane și milioane de ani. În căști ne era descrisă priveliștea de către nenea pilotul, sau copilotul că nu am înțeles bine cine manșa lor ținea comenzile pentru că la vreo două manevre cel din stânga care era pilotul a ezitat și l-a întrebat pe celălalt spre exasperarea unora dintre noi.
Despre râul de mai jos știam că este faimosul râu Colorado, cel despre care auzisem de nenumărate ori în filmele western. Ceea ce nu știam era că aici se găsesc roci vechi de peste 2 miliarde de ani, cu toate că se estimează că această unică sculptură naturală a fost începută acum 17 milioane de ani iar pașnicul nostru sculptor, natura, continuă și în zilele noastre să o șlefuiască prin dalta apelor învolburate ale râului Colorado și prin ciocanele date de diferența de temperatură extremă de la zi la noapte.
Nu cred că am să reușesc vreodată să-ți descriu ceea ce am simțit când am ajuns aici sus, deasupra capodoperei geologice, nu cred că reușești să vezi din poze emoția de o simțeam, trecând peste tremuratul de frică de înălțime. Era un mix ciudat de sentimente care ne făceau să declanșăm des de tot diafragma aparatului de fotografiat și să împărtășim și cu tine aceste minunate imagini. Bine, doar imaginile surprinse de mine sunt minunate pentru că imaginile lui Mr. Like aveau cam toate o imensă pată de culoarea albastru deschis, datorită reflexiei, în geamul panoramic, a tricoului ”mamutului” din fața lui. 🙂
Îl tot auzeam că boscorodea acolo în spate și-și băga și-și scotea, dar nu pricepeam ce are… până la urmă a răbufnit și mi-a zis să-mi bag tricoul undeva. Păi l-aș băga în geantă, dar credeam că am venit să admirăm canionul și nu slănina mea 😛
Ușor, ușor ajungem până la extremitatea vestică a turului care se apropia de jumătate iar la manevra de întoarcere spre stânga, spre North Rim, mai facem două piruete în cădere liberă de vreo 2 metri, nu mult ai zice, dar numai bune să ne udăm pantalonii. Închipuie-ți că acesta este cel mai mic avion cu care am zburat vreodată, iar geamurile lui panoramice ne ajungeau până sub scaun în așa fel că atunci când priveai în dreapta vedeai direct hăul sub tine.
Și ca o cireașă pe tortul de emoții ce ni se conturase în fața ochilor, pilotul se mai întorcea din când în când și ne întreba: Everything ok? (e totul în regulă?). Taci în manșa ta cu întrebările ăstea idioate și ține acolo de volan.. și învârte și de rotița aia când mai trepidează așa, că văzuse Diana că avea o rotiță sub scaun care dacă o învârtea la trepidări se mai stabiliza deltaplanul acesta.
Am încercat să ignorăm faptul că pilotul iar a cerut confirmarea unei manevre pe care vroia să o facă și ne-am mutat privirile spre Templul lui Budha, vârful muntos pe care îl survolam. Basca ta de pilot! De ce te-ai găsit băi boschetarule tocmai astăzi să iei tu lecții de pilotaj?! Mâine ce avea?
Ignorăm cum spuneam ”școala de șoferi” ce se petrecea în cabină și suntem imediat atrași de frumoasele culori de smarald aprins ale legendarului râu, culori ce străluceau în soarele puternic al acestei dimineți de vară. Colorado arăta precum un colier la gâtul unei contese și se scurgea delicat de-a lungul formelor inedite de relief.
Petrecem minute bune priving zările și impresionanta sculpură dar suntem treziți din transă de trepidațiile care reîncepuseră pe măsură ce ne apropiam de aeroport. Ahhh ce bine că aterizăm! Exlamă cu jumătate de gură unii dintre noi. Și aterizăm în sfârșit spre bucuria maximă a Dianei care nu se mai vedea cu picioarele pe pământ. Băi nea șepcălie, ia vino aici să facem o poză împreună că tu meriți că tot zborul i-ai dat indicații pricăjitului ăstuia iar tu băi, manșă frântă, să pui mâna pe simulator și apoi să vii să mă duci pe mine la înălțimile astea… s-a înțeles?
La ieșirea din terminal, ne oprim să cumpărăm poza de o făcusem cu copilotul și încă alte câteva suveniruri de la o tanti ”hotărâtă” și cu o căutătură cam acră, mai ales atunci când nu am vrut să cumpăr o cană pe care mi-o tot băga pe gât. Pe Mr. Like l-a trecut pe lista de ”chinuire prin practici voodoo” atunci când nici măcar poza nu a vrut să o ia. Gata, hai că mergem că simt o încărcare negativă aici în atmosferă și tare aș vrea să simt miros de burgeri totuși! 🙂
Ne-am păstrat lejeri de dimineață căci nu știam cum o să fie zborul și am zis să nu avem surprize și să irosim mâncarea aiurea. 🙂 Ne oprim după nici 10 km undeva la un fel de Hanul lui Clint Easwood, fix în mijlocul unui câmp pustiu și arid de ne-am ales și cu 2 tone de praf pe încălțări. Chelnerul de aici se dovedește foarte de treabă și destul de rapid pentru stomacele noastre înfometate. Era totuși prea serios, dar mai bine așa decât glumele nesărate ale pilotului de mai devreme. Când să plecăm, morocănosul acesta mic și burtos ne-a zis să-l salutăm pe Vlad din partea lui… Acum nu-i reproșăm nimic, bine măcar că ăsta știa de Romania și de fiorosul Vlad Tepeș, spre deosebire de alții. Noi îl suspectăm totuși că a citit pe Google cât timp s-a făcut mâncarea 🙂
Și cum îți spuneam la început, astăzi suntem hotărâți să dăm o tură cu mașina întregului canion. Citisem pe net că și cu trenul ăla de epocă, cu aburi, e frumos să te plimbi dar sincer să vedem foarte multe chestii într-un timp așa de scurt, nu prea era fizic posibil. Așa că ne limităm la tura cu mașina, care începe imediat după plata celor 7 USD la intrarea pe la poarta sudică. Eu eram responsbil cu serviciile de analiză cartografică, adică stăteam cu harta în mână și încercam să identific cel mai spectaculos vista point, adică locul cel mai potrivit pentru o oprire și o priveliște la fel de fermecătoare ca cea de sus din deltaplan.
Ai stat vreodată pe marginea lumii? Sau dacă ai stat, ai avut curaj să sari? Ei bine, trebuie să faci asta. Important este să ajungi aici, pe marginea Marelui Canion și o să te simți imediat ca și cum ai fi la capătul pământului iar de sărit o să-ți vină aproape spontan de la bucuriile și emoțile care te cuprind înconjurat de asemenea peisaj unic.
Închipuie-ți că până și Diana, care are rău de înălțime, a stat cu mine aici pe buza canionului și chiar începuse să-i placă.
Nașule să știi că atunci când făceam pozele ăstea ne gândeam la tine și ne închipuiam cum ai fi stat tu întins pe burtă, undeva la vreo 10 metri depărtare de margine și te-ai fi ținut strâns de rădăcinile arbuștilor să fii sigur că nu cazi.
Noi așa ni te-am închipuit dar cu siguranță cred că ar fi fost mai rău! 🙂
Înaintăm spre est din vista point în vista point și la fiecare oprire înțelegem din ce în ce mai mult de ce domnului președinte Roosevelt îi plăcea atât de mult să vină și să-și petreacă timpul liber aici sau să vâneze când era deschis sezonul. Și ce aș fi vânat și eu 3 chinezi care de un sfert de oră stăteau popic în mijlocul peisajului de nu puteai să faci poze de ei. Până la urmă le-am dat-o pe ”mitocănește”: Băi sfrijiților uite colo e nevastă-mea și îmi face poză. Eee.. ce bucuroși erau ei că apar în poză, s-au întors spre Diana și râdeau. Aloooo!!! Băi nu ați înțeles! Ori ieșiți în dreapta spre mașină ori în stânga spre canion.. aveți 10 secunde să alegeți. Până la urmă au înțeles din mutra mea că nu insistam să fac poze cu ei și s-au cărat. Cred că s-au supărat cu toate că zâmbeau în continuare. Off.. acum am remușcări…
Hai, ca să nu mai supărăm chinezi dornici de socializare, ne continuăm drumul prin vestul sălbatic până ajungem la granița cu statul Utah, dar nu mergem nici 2 km că trecem iar în Arizona și o ținem așa pe graniță până când ajungem la intrarea în rezervația indienilor Navajo. Indienii ăștia, fără pene și machiaj pe față, s-au făcut mari antreprenori între timp și acum ei gestionează și faimoasa zonă Monument Valley. I-am zis înadins faimoasă pentru că, chiar dacă poate numele nu îți sugerează prea multe, imediat ce o să vezi imaginile o să-ți amintești instant de toate filmele western și de toate desenele animate unde actiunea se petrecea în vestul sălbatic și mai tot timpul apăreau pe fundal misterioasele forme de relief prezente aici.
După ce plătim cei 5 USD taxa de intrare, că de, intri la oameni în ogradă, ne oprim să ne facem poze cu familia lui Winnetoo care ne întâmpina la intrare. Bine ai venit în Monument Valley, zona care îți face inima să tresară și vocea să-ți tremure de emoție prin peisajul desprins parcă dintr-o revistă de science fiction. Eu sincer nu înțeleg de ce o zonă așa de frumoasă și bizară prin solul ei roșiatic, aproape marțian, nu a fost declarată parc national?! Mă rog, uneori interesele sunt mai mari decât frumusețea naturii și nu are rost să dezbatem argumentele acestea. Ia uită-te să-mi înțelegi punctul de vedere:
Nu se poate ca în acest minunat tablou să nu ne introducem și noi fizicele într-un fel sau altul, așa că-l rugăm pe Mr. Like să strângă bine din dinți și să se concentreze cum nu a mai făcut-o până acum ca să ne scoată niște poze mai ceva ca un fotograf profesionist de la revista Nature.
Și ca totul să fie desăvârșit, regia și montajul Hollywood-ian le-am făcut eu iar actrița Diana a fost la înălțimea așteptărilor acestor pregătiri.
Dar nu se poate să nu apar și eu într-o poză aici și când să reluăm montajul și vrem să dăm drumul la camera.. Ueeeilaaaa.. ma che c…o, minchia che bello.. nooo.. ma ci piace un casino.. Uoo.. Albertooooo!!! Vieni quaaa… Dacă nu ai înțeles nimic, află că erau 3 italieni, rași în cap, tatuați și cu pieptul dezvelit să se vadă părul, care au ocupat fiecare punct de unde se putea face o poză reușită. Nu că ei ar fi făcut poze reușite ci doar zgârâiau degeaba ecranul aifonului cu niște poze gen cocalari.ro. Și când am văzut că după 10 minute tot nu fuseseră în stare să-și facă nici măcar 3 poze, m-au apucat toate cele și i-am luat eu pe limba lor, oferindu-mă să le fac câteva instantanee. Ueee.. ce bucuroși erau ei.. Dar tot nu au plecat, stăteau acolo pe stâncă și se uitau la pozele de le făcusem. Alooooo… băi minchionilor (afurisiților) hai valea că acum urmăm noi. Aaaa.. scusa .. scusa. Eee!! Si, si.. scusa un c…
Sleeping Beauty!! Ce faci ai adormit?! Ia uite la ea cum stă pe marginea Arizonei și contemplă frumusețile Utahului ce i se așterneau la picioarle printre cele 3 ciudate coloane muntoase. Hai, trezirea că vrem să dăm o tură cu petrolierul până acolo jos ca să-i testăm și capacitățile off road.
Mamă ne-a zdruncinat oala asta de mașină de ne-au sărit capacele. Ziceai că suntem brocolii la fiert la cum ne agitam înăuntru de câte ori trecea peste denivelări. Gata, ne băgăm picioarele și după vreo 300 de metri oprim și continuăm pe jos pe aici prin deșert. Aici este de stat apusuri întregi de soare și de meditat și de făcut Yoga și Zen sau alte tehnici de regăsire, pentru că sincer dacă nici aici nu te regăsești nu știu unde altundeva.
Dar tot regăsindu-mă așa, am descoperit și un mare gol.. un gol în stomac. Vai de mine! Păi nu se poate așa ceva! Nu am mai mâncat de la prânz ori regăsire pe stomacul gol nu prea merge. Urcăm iar printre hârtoapele stepei de aici și îmi dau iar cap în cap cu Mr. Like din cauza suspensiilor super strong ale belazului nostru dar până la urmă ajungem din nou sus în parcare de unde putem să mergem la restaurantul panoramic din zonă.
Comandăm fiecare mâncăruri tipice tribului Navajo, mai mult după rezonanța numelui decât după gustul lor pentru că habar nu aveam ce o să mâncăm și sincer nici până acum nu am deslușit. Mr. Like a nimerit o fasole faimoasă de-a lor.. băi ai grijă că mai avem vreo 150 de km de mers da?! 🙂 Când i-a adus băutura în schimb, ăsta foarte revoltat că el nu a cerut așa ceva, iar frumoasa indiancă de ne servea i-a răspuns cu seninătate și cu un zâmbet dulce că știe, doar că nu a înțeles ce vrea și i-a adus ceva la plesneală! Pauză vreo 10 secunde… Ne-a încuiat cu răspunsul ăsta. Nu-i bai băi.. las că o beau eu că și așa nu am comandat. Explică-i acum ce vrei cum trebuie.
Normal că nici a doua oară nu i-a adus ce trebuia dar nu am mai stat să ascult explicațiile pentru că soarele tocmai decisese să se ducă la culcare și lăsa în urma lui un cer înflăcărat care combinat cu roșala formațiunilor muntoase de aici mă făcea să mă grăbesc să setez cât mai repede aparatul și să surprind cât mai mult. Nu mai întârziem oricum după apusul soarelui, asta și pentru că mai avem, cum îți ziceam, vre-o sută și ceva de km de mers până la următoarea destinație, orașul Page.
Nu am ales pentru un motiv anume orașul pentru că în afară de imensul lac Powell și barajul de aici nu ar mai foarte multe chestii de văzut. Bine în zonă sunt câteva destinații spectaculoase dar nu o să avem timp… Acum ne trebuie timp ca să dormim, dar nu la volan băăăăăi ce faci mă întreabă exasperat Mr. Like. Vai de mine cât îmi este de somn.. Naaahhhh.. am căscat de era să înghit mașina… Eram așa de chior de somn încât atunci când am ajuns i-am trântit din greșeală iPad-ul lui Mr. Like direct pe ciment… ups!
🙂 Superbe pozele!Si da… trebuie sa recunosc ca nu m-am putut abtine imaginandu-va in cutia aia de chibrituri care se chema avion. Alex lipsea de acolo!!! :)))