Ian 192013
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (3 votes, average: 3,33 out of 5)
Se încarcă...


Uooo’… dov’è minch’a sei?
îi zic Dianei la telefon încercând să-mi exersez dialectul napoletan pentru  că în seara asta suntem un pic romantici și plecăm spre unul dintre cele mai frumoase și în același timp controversate orașe din sudul Italiei. Ce zici mă?întreabă puritana mea soție care știe doar italiana lui Dante și normal că nu înțelege aberațiile mele. Unde ești bre, ziceam.  Cea mai comodă variantă de a parcurge cei aproape 1.000 de km de la Milano până în orașul de la poalele Vezuviului ni s-a părut a fii trenul. Bine, nu tren din ăla răpciugos de abia-și târâie vagoanele și face o viață de om până acolo. Nu dom’le, trenul ăla iute ca săgeata, Săgeata Roșie mai exact, cel cu care am fost și la Firenze și care acum, în 4 ore și jumătate nu a avut ce fuma din mia de kilometri. Să știi că de regulă e destul de scump trenul ăsta și uneori e chiar mai convenabil să mergi cu avionul dar dacă rezervi din timp, ca noi, poți să găsești niște super prețuri.

 

 
Ajungem conform orarului în Piața Garibaldi, locul unde se află principala gară cu același nume. Pe tren citisem tot felul de povești și relatări ale turiștilor despre ”înfricoșătorul” oraș de la marea Mediteraneeană dar până la urma am concluzionat și eu, ca mai toți turiștii, că Napoli, ca orice mare oraș are frumusețile și minusurile lui iar periculozitatea îi este dată de cât de mult te mănâncă undeva și faci scandal sau mergi ca șmecherul cu toate avuțiile la vedere. Mai citisem și că între timp s-a mai rezolvat problema taxiurilor pirat așa că odată ajunși în fața gării, ne urcăm în primul taxi cu licență având pe ușă însemnele uneia dintre cele 6 firme autorizate din oraș. Îi zic adresa și taximetristul îmi răspunde în dialect, pe care am reușit totuși să-l dibuiesc și să înțeleg ce vrea de la viața noastră. În traducere și interpretare liberă, alla Cristi, ce a grăit el a sunat ceva de genul: Sefu’ știi că acu-i noaptea și-s alte tarife, mergem și noi așa pe obraz și nu mai dăm drumul la compostorul ăsta? Bine băi dar cât face, îl întreb. Zice el suma, fac două calcule în cap să văd dacă are sens să mă țigănesc cu el să nu. Văzând scurta mea pauză de gândire mai adaugă: Hai șefu că mă duc și eu apoi acasă că-mi e o foame de nu mai pot! Bine bre’ dă-i bice… și dus a fost!
 

 


Pe drum am vorbit de vreme, despre cum a plouat de a rupt astăzi și că de 3 luni nu mai plouase absolut de loc. Mamamiaa .. Fin du mund.. zice el în gura mare și-și face o cruce că cică a plouat de parcă era sfârșitul lumii… E simpatic tipul și sociabil, așa că ne împrietenim până la hotel unde când ajungem ziceai că a venit comisarul Cattani să facă o investigație… Mamăăăă câte mașini de poliție și e toată strada închisă… Prietene, de ce e băi strada asta închisă? Oooo.. Capo.. ma qui ci’hanu fat’ la pedonal da mo’da quand’e’ che manchi da cas? (ohoo sefule, păi aici au făcut zonă piedonală de hă hăă… De cât timp ai plecat de acasă? 🙂 Îi zâmbesc amuzat de faptul că pielea mea mai colorata m-a făcut să trec drept napoletan și-i fac semn cu mâna gen că de foarte mult timp…. Arrivederci, Dio vi benedica (Dumnezeu să vă binecuvânteze) .. Paaa. aaa.. am uitat să-l întreb cum îl cheamă.

 


Dăm să intram în hotel și un trepăduș posesor de șapcă de manevrat valize, se repede să-mi ia trolerașul nostru de doar 7 kg din mână și trage și de rucsacul din spate. Stai băi calm, crezi că-s handicapat? Până aici cine crezi că le-a cărat? Hai ia doar trolerul… După ce facem check-in-ul apare și frate-su, și el posesor de cașchetă și insistă să ne ducă până la 5 sus în cameră să ne arate de unde se aprind becurile, aerul condiționat, etc. Gata băi, hai luați de aici și valea că ne e somn. Asta e… Am luat la 4 stele de data aceasta așa că acum ”suportăm”. A fost un pic cam scump aici, ne dăm și noi seama acum, dar atunci când am luat am zis că merităm, mai ales că în curând sărbătoream 5 ani de când ne cunoaștem…. Woooooow… Ce priveliște avem de la balcon!!! A meritat toți banii..

 

 Acum somn ușor că suntem terminați!

 

 

 


… sâmbătă

 

Piu piu… Piu piu… Piu.. Piu.. Piuuuuuuu… Din ce în ce mai tare suna alarma de la telefon. Este ora 7, da, dimineața.. Sâmbătă dimineața mai exact. Pai și de ce spaghetele mele te-ai trezit cu noaptea în cap mă? Sunt sigur că te întrebi tu în sinea ta…. Nu mă mai enerva… Crezi că eu am vrut să mă trezesc așa de vreme în week-end?! În caz că nu știi, la Napoli este ”chef mare de muncă”, așa că toate centrele de închirieri auto din oraș sunt închise și trebuie să mă duc până la aeroport ca să iau o mașină.

 


Cobor din cameră pe la 7:30 cu gândul să iau autobuzul că am văzut eu pe net că e pe aici prin zona la maxim 15 minute de mers. Și merg, și merg și dau bună dimineața somnorosului Napoli și mă salut cu băbuțele ieșite cred de pe la 5 dimineața la o gură de taifas și fac slalom prin câteva gunoaie aruncate la întâmplare, iar mai apoi mă opresc să beau o cafea ca să mă trezesc dar și să mai socializez cu lumea. Înaintând spre centru, ajung în fața Bibliotecii Naționale iar puțin mai în acolo fac o poza la o ditamai clădirea de abia am reușit să o încadrez în imagine. Mai târziu aveam să aflu că eram în Piața Plebiscito și clădirea de mă chinuisem să o încadrez în poză, era biserica Santa Francesca di Paola. Până la urmă ajung la stația de autobuz doar că aici nu scrie nimic de aeroport așa că întreb un nene polițist. Aaa.. Era aici.. Au mutat-o în port. Aha.. Adică în direcția aia nu?! Da da.. acolo…. și pornesc înspre locul indicat în timp ce iau și o gură de cultură în timp ce treceam din nou prin fața Bibliotecii Naționale. Cobor pe o străduță lăturalnică unde se certau doi și fără să vreau îmi ciulesc urechile către ei să vad ce zic dar nu am priceput nimic din dialectul lor… Mă vad și se opresc din boscorodeală, ba chiar îmi arunca și o privire de genul: Marș mă și vezi-ți de treaba ta… Așa că le respect judecata transmisă pe sub sprâncenele groase și cobor spre port..
 

 

Mamăăăă ce haos aici… Uite și stația… Nici aici nu scrie nimic de aeroport.. Sunt n-șpe mii de autobuze care trec prin zonă dar niciunul spre aeroport. Întreb iar că de aia am gura…. Aaaaa… Nu aici… Acolo sus în piață… Bă… Nu mă trimiți unde am fost nu?! Nu nu… Nu în partea aia… Urci pasarela asta și mergi în partea cealaltă…. așa fac… Urc cu rucsacul în spate de transpirasem în ultimul hal chiar dacă afară era înnorat și până la urmă ajung în piața lu’ pește unde se lucra și nu se înțelegea nimic legat de direcțiile încotro trebuia să o apuc. Normal că nici în stația asta nu scrie nimic… AAAaaaaaa….. Turbez!!! Parcă sunt la noi în Romania… Era greu să puneți băi un afiș ceva?!? Iar aici nici măcar nu e cineva ca să pot să întreb.

 

Merg aiurea pe strada.. E deja 8:10 și eu tot mă învârt aiurea prin Napoli. Până la urmă ajung iar în față la bibliotecă unde văd un singur taximetrist burtos cu buricul la vedere, colorat și cu un dinte sclipind la soare…. Râzi degeaba că nici dacă ai fii ultimul taximetrist din lume tot nu te iau. Trec iar pe lângă aia doi de se certau mai înainte și care nu terminaseră ce aveau de împărțit.  Am înțeles până la urmă că se certau pe faptul că amândoi aveau calești pentru plimbat turiștii doar că unul din ei se băga mereu în față și îi lua clienții celuilalt.  Iar se uită urât la mine și de data asta chiar un pic suspect așa că nu mă mai uit la ei. Ca să nu o mai lungesc și ca să nu te plictisesc află că nici în port când am întrebat la informații nu m-au trimis unde trebuie și i-am înjurat de toți sfinții cu Alibus-ul lor că cică așa se numea acela de merge la aeroport așa că mi-am călcat pe principii și am scos catalogul cu replici de negociere și am urcat în taxi unde după o scurtă negociere că na, doar nu vroiai să pornească aparatul, plecăm în trombă că i-am zis că mă grăbesc.

 

 

Parcă eram în filmele polițiste și trebuia să scăpam de urmăritori… Vai de mine cum trăncăneau toate bucșele prin gropi și cum săream pe bancheta din spate de colo colo de trebuia să mă țin bine să nu dau cu capul în plafon și… în tot balamucul și haosul ăsta, ca să nu mă simt trist și singur acolo în spate, Don Giovanni ăsta sau cum îl chema, a început să cânte de mama focului…. și avea și voce să știi. Am ajuns și aflu cu stupoare că mașinile nu se închiriază din aeroport ci trebuie să iau un microbuz care te duce gratis acolo unde se închiriază…. E clar… Azi nu e ziua mea…. Începe să plouă! mda… Cireașa de pe tort e asta. Dar în sfârșit ajung să iau mașina și totul decurge normal. Exact ce comandasem, gata, sunt fericit.. Eu și Smartul meu mic și alb! O mica găoace de ou în care daca nu slăbeam nu cred că încăpeam sau dacă aș fii încăput aș fii fost caraghios rău.

 

 

 


Chiar dacă vremea este mohorâtă afară și chiar dacă strada de la periferia orașului arată ca după bombardament de deja începusem să apreciem Bucureștiul, nu face bot și nu stăm posomorâți ci menținem zâmbetul sus pentru că am plecat să petrecem un weekend de vis și suntem hotărâți să-l facem așa. Hai, sus zâmbetul, sus.. sus.. așa.. acolo sus spre vârful Vezuviului care domnește impozant peste acest colt de de istorie de la malul mării. Și ne revine și zâmbetul definitiv odată cu prima oprire unde, situați fiind undeva sus de tot, reușim să vedem prima bijuterie din colierul numit Coasta Amalfitană și anume, frumosul și cochetul orășel: Positano! Secundele care au urmat au fost de o liniște deplină deoarece amândoi rămăsesem muți de uimire iar gândul zbura purtat de vânt, împreună cu rândunicile ce se avântau neînfricate spre abisul de dedesubt. Inima bătea la ralanti iar respirația parcă nu mai simțea nevoia să se manifeste de frică să nu facă zgomot și să deranjeze această liniște deplină unde doar valurile mării de mai jos îndrăzneau să cuvânteze. Când vezi acest peisaj desprins parca din mailurile cu cele mai frumoase locuri din lume pe care trebuie neapărat să le vezi, te apucă așa să le zici vre-o doua norocoșilor ăstora de italieni pe care, ca să citez o prietenă de-a mea care acum locuiește în țările calde, ”bine i-a mai așezat natura asta” ! Ia uită-te și tu:

 

 

 


 

 


 

 

După câteva zeci de minute de contemplat natura și de explorat zările cu privirea, revenim de pe insula Capri unde ajunsesem cu gândul și ne întoarcem cu picioarele pe pământ, la mașinuța noastră de copii mici și băgăm în viteza coborând ondulându-ne pe drumul șerpuit care ne duce până jos acolo în inima pescărească a Positanoului. He.. He.. Ce bine e să ai mașina mică pentru că te strecori pe cele mai înguste străduțe și faci mișto de ceilalți cu ”balenele” lor care sunt nevoiți să parcheze sus pe deal și să meargă pe jos restul drumului.. He heee..
 

 


Măi e drept că până acum am mâncat peisaje pe pâine dar din păcate nu prea țin de foame așa că trebuie neapărat să mâncăm ceva pentru că este aproape ora 12. Nu vrem totuși să luăm încă prânzul pentru că vrem să ne păstram pentru următorul orășel de pe harta noastră turistică de astăzi. Drept urmare luam un mic dejun în stil românesc, adică sănătos și bogat în vitamine și nu doar un prăpădit de corn cu capuccino cum e datina pe aici. La Diana e simplu că-și ia un sandwich dar eu cu regimul meu, ce papucii mei mănânc?! Gata, am făcut meniul de dimineață adăugând pe o farfurie 4 tipuri de legume la grătar și, stând cu fața spre mare savurăm delicatesele fix aici în briza caldă a dimineții.
 

 


Designul frumosului orășel, furnizor de mână de lucru ieftină pentru Statele Unite în anii ’20, este de așa natură încânt chiar dacă mănânci mult nu prea se poate depune pe tine datorită numeroaselor urcușuri și coborâșuri care șerpuiesc printre casele pescărești construite cu măiestrie și foarte mult bun gust. Ajunși jos la malul mării decidem că cea mai bună soluție să ne adăpostim de ploaia care tocmai începusem este să bem o cafeluță și cu ocazia asta să ne mai revenim un pic. Și numai bine că trece și ploaia și putem să mergem un pic pe plajă ca să ”ne creăm un unghi” ca să zic așa și să putem să surprindem într-o poză special pentru tine, arhitectura deosebită a caselor de aici.

 

 


 

 
 

 


Și cât timp îți făceam eu poze, vine un nene cu o tanti pe care o cam târa după el și mi se adresează pe un ton un pic superior rugându-mă, în felul lui, să le fac și lor o poză. Ca om cu bun simț ce sunt le fac cea mai frumoasă poză după priceperea mea dar se pare că nu e suficient.. Ia mai fă-mi și așa, zice și o târăște pe doamna în poziția ”actele la control”. Acum fă-mi și așa… nu așa… ia hai vino aici… hai și aici… Aloooooo…. Păi ce e aici! Ședință foto la Plaiul cu Capre! Ia hai valea și mai faceți-vă și singuri…. Ei comedie… Băi eu cred că am față așa de fraierică nu știu….

 

 
Plecăm din Positano, nu înainte de a ne lua rămas bun achiziționând câteva suveniruri și asigurându-ne în acest fel că va rămâne în inima noastră precum una din perlele giuvaierului numit Coasta Amalfitană.

 

 

 


Pe drum analizăm împreună și ajungem la concluzia că oamenii de aici au niște obiceiuri și un comportament mult mai apropiat de ceea ce este pe la noi, adică sunt un pic mai dezinvolți, veseli, afectuoși, comunicativi și nu sunt așa de reci precum cei din nordul Italiei, cel puțin aceasta este părerea noastră, nu știu tu cum ai simțit dacă ai fost. Sărut-mâna mamaie, îi facem cu mâna unei băbuțe care vinde bunătăți la o tarabă ambulantă și continuăm șerpuirea spre următoarea destinație nu înainte de a ne opri și saluta pentru ultima data Positano, de la bordul lui Smărtulică.
 

 



Pașqualeeee… Râzi cu mama Pașcualeeeee… urla o doamnă cât o țineau plămânii la un puștiulică de vr-un anisor așa, care săracul era cam stresat de atâtea fotografii și scălămbăieri maimuțărești ale celor cărora îi era rușine să le zică rude. Ne oprisem la un vista point să mai admirăm peisajul și Pașquaaaal.. dai Pașqual.. Ridi Pașqual!! Îl îndeamnă doamna să râdă strigând de cred că o auzeau și aia de pe plaja de jos… Ce caraghios și ce simpatic era Pasquale care nu dădea doi bani pe pozele lor și se oftica la culme că nu-l lăsau sa-și bage degetele în gura…. Pa pa Pasquale.. Te las să te terorizeze ăștia cu pozele lor… Ce îmi place cum sună numele acesta Pasquale și cum îl pronunță ei așa cu ”Ș”.. Este foarte comic și dacă nu greșesc este tipic pe aici prin sud.

 

 


Următorul smarald al Amalfitanei ne întâmpină strălucind timid în puținele raze de soare care se încumetă astăzi să străpungă norii denși și grei. Foamea noastră în schimb nu este timidă de loc și ne străpunge din ce în ce mai tare stomăcelul, mai ales mie care am mâncat trei lulele trei surcele așa că după ce parcăm aici în port, ne îndreptăm pe miros și după lista de preturi, fix în buza marii că să ne delectăm cu un prânz copios și o vedere pe cinste. Îmi puteți pune și mie telefonul la încărcat, îl întreb pe chelner. Cum să nu dar să va amintiți dumneavoastră că eu sigur uit… Da?! Nu vă faceți probleme îi răspund bucuros că puteam să-mi încarc telefonul pe care îl foloseam și pe post de navigator și era cam pe ducă bateria că aseară am uitat să-l încarc. În timpul deliciosului nostru prânz, norii negrii și răi se strâng în gașcă deasupra noastră și din îngrămădeala lor se lasă cu o mama de ploaie de nu mai vedeai nimic în depărtare… Mama ta de vreme că până și localnicii se minunează și ne reamintesc încă o dată că până ieri, aici nu a mai plouat de 3 luni.  E normal mai băieți le zic. De ieri a venit Diana în vizită și uite că au început potoapele.. Stați liniștiți că mâine plecăm și se termina totul.. Nu va speriați! :))

 

 

Nu mai știu daca îți amintești dar ziceam eu la un moment dat că îi dau telefon unui șeic de prin Emirate de acolo și-l întreb cat plătește să-i aduc ploaia!! :)) Dar hai să fim și obiectivi și să recunoaștem că s-a oprit fix când am terminat noi de mâncat așa că numai bine, după a doua cafeluță de pe ziua de azi,  putem să plecam la explorat. Băăăă… de ce nu zici mă că nu ți-am spus în ce oraș suntem?! Vorbesc aici de perle de smaralde, de una alta dar nu zic unde am ajuns de fapt. Offf memoria asta se pare că mă lasă cu timpul! 🙂

 

 

Amalfi este recunoscut, pentru contribuția adusă în implementarea codurilor de navigație maritimă dar și pentru descoperirea busolei se pare, cu toate că în paginile istoriei această informație s-a pierdut sau a fost reprodusă greșit. Unul dintre punctele principale de atracție în acest micuț orășel turistic îl reprezintă cu siguranță Duomul construit în cinstea Sfântului Andrei, patronul orașului. Și tot mergând noi așa pe deal în sus, pe străduțele pline de magazine cu suveniruri, ajungem la un moment dat la capătul orașului unde dăm peste muzeul hârtiei dar sincer nu aveam nici un chef să intrăm în el. Stăm și ne bucurăm de soarele care reușise între timp să învingă norii și acum strălucea mândru și victorios peste crestele Coastei Amalfitane.

 

 

 


 
 

 


S-a făcut ora 15 și ne trece prin cap că am putea să lăsăm totuși mașina din seara aceasta că să nu mai trebuiască să mă trezesc iar mâine cu noaptea în cap. Hmmmm.. mă gândesc eu, dar oare am aeroportul pe hărțile de pe telef… aaaaaaaaaa…. Am uitat telefonul la încărcat la ăla în restaurant!!!! Vai cât pot să mă oftic că sunt amețit dar nici scumpa mea soție nu a schițat vr-un gest cum că și-ar fi adus aminte ceva. Ee.. hai că nu-i nimic… E bine că ne-am amintit cat timp mai eram acolo așa că începem să coborâm agale revăzând încă o dată arhitectura boema și multitudinea de magazine cu bunătăți care-ți luau ochii în toate direcțiile..

 

 


Recuperez telefonul și după încă câteva poze pe faleza mării, revenim în parcare unde un nene se certa cu aparatul de taxat… Era nenea paznic nu orice nene băi și de nu l-a înjurat și i-a tras la picioare-n fund de-mi era mila de săracul aparat… Și normal că nu puteam să plătesc până nu-și rezolvau ei problemele acolo așa că am așteptat, eu și încă alți 4 mameluci cu care mai eram la rând. Până la urmă a cedat cel mai isteț și a câștigat paznicul mai ales că era și mai voinic așa și când i-a dat un genunchi în burta a scuipat fisa aia pe care o înghițise și-i rămăsese în gat de nu mai funcționa. Se pare deci că metoda picioare și pumni mulți și deși funcționează peste tot! E bine de știut…

 


Smărtulică parcă a prins aripi! Să-l vezi cum aleargă ca un nebun pe coastă în sus, pe drumul șerpuit printre minuni și peisaje de basm… Ești bucuros măi Smărtulică îl întreb. Ți-a plăcut și ție pesemne Amalfi și ești mândru că ești micuț și numai tu îndrăznești să te avânți așa pe străduțele ăstea unde încape numai o mașină. Ce șmecher ești tu mă! Ne duce cât ai zice pește acolo sus, sus în împărăția caselor cocoțate în vârf de munte și a palmierilor ce împodobesc piața vechii cetăți de odinioară, Ravello…
 

 

 

 

 
 

 

 


 

 

Hai ”bună dimineața” domni nuntași, le zicem unor petrecăreți când trecem prin fața bisericii din centrul orașului și rătăcim apoi pe străduțele cu magazine până ajungem la o alee care cică mergea pe coasta. Era un afiș aici care zicea că aleea asta are vreo 600 de metri presărați cu nenumărate trepte de ziceai că e o scara până acolo jos la Amalfi de unde am urcat noi. Începem să ne descurajăm după câteva minute de coborâre dar normal nu din cauză că ar fi fost greu să mergem pe scări în jos.. nu dom’le, preocuparea noastră era că la întoarcere o să ne dăm duhul.

 

Chiar când vroiam să renunțăm ne întâmpină următoarea priveliște:

 

 

 


 

 

 

 


 

 

 
Nu ai cum să nu fotografiezi așa ceva și să nu surprinzi modul în care Amalfi, de acolo de jos ne făceam viclean cu ochiul iar undeva aici sus, ascunsă de privirile indiscrete, în spatele unui grilaj de fier, stătea sfioasă ca o prințesă, o minigrădina care făcea să pălească de invidie mulți peisagiști și mulți decoratori de case. Aici chiar că era un colț de rai. Ei, și acum e acum că trebuie să urcam cele 400 de milioane de trepte pe care le-am coborât. Vai de mine, mi-au ieșit ochii până sus dar nu apucăm să stăm și noi să ne tragem sufletul pentru că se pornește un ”huzoi”” de ploaie ca să folosesc un regionalism, și ne izgonește instant la mașină.
 

 


 
 

 


 
 

 


Adio Coasta Amalfitană, așa puțin cât am apucat noi să te vedem astăzi, ne-ai convins că ești superba și ești într-adevăr o nestemată în bogatul tezaur turistic al Italiei. Plecăm că se pare că prindem deschis să-l lăsam și pe Smărtulică la culcare la el acasă, acolo la aeroport. Ia uiteee.. “transhumanț-ione” și pe la italieni că nu cred că era o ciurdă de capre sălbatice. Nu, sigur nu erau pentru că le alergau din spate 2 ciobănași iar un câine  le ținea în frâu ca să nu sară în fața mașinilor. Băi să stați cuminți să nu-l speriați pe Smartulică da ?! Capre băi.. în mijlocul străzii… la noi ceva normal, la ei mai rar și parcă erau mai emancipate caprele ăstea vorba prietenei din țările calde. 🙂 Daa.. uite cum merg ca la defilarea pe podium… dar stai.. parcă și noi avem capre din astea! 🙂

 

 

Frumos dom’le aici la Napoli și gândește-te că încă nu am văzut orașul..Mă întreb oare acolo cum o .. frânăăăăă!!!! Vai de mine ce peisaj supeeeerb!!! Se vede tot Napoli și valea dimprejur, inclusiv veșnicul paznic Vezuviu… Marșarier și repede la ședința foto și gura căscată! Ca să nu zici că am înnebunit ia uită-te și tu ce priveliște am zărit în ultima clipă:

 

 

 


 

 

 

 


Nu mai am cuvinte să-ți descriu senzațiile pe care le-am simțit și cred că sincer nu are rost pentru că că vorbele mele ar fii precum un cântec fals pe lângă discul de aur ce rula în fața noastră pe ritmuri napoletane. Gata Smărtulică, ai ajuns acasă. Iți băgăm benzina dar numai după ce facem turul cartierului ca să găsim ceva deschis și gata, din păcate ne despărțim. Hai nu plângeeee…. Pupici… și pupici și ție și ne auzim mâine ca să mergem să luăm cina că nu mai pot de foame iar mâine o să vizităm împreună reședința cele mai vechi universități statele din Europa, Napoli.

 

 

 

 

 

.



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (3 votes, average: 3,33 out of 5)

Se încarcă...

.

Galerie Foto

  2 Responses to “Trei perle din colierul Amalfitanei”

  1. “Huzoi ” de ploaie inseamna “potop” de ploaie, nu-i asa???? Era si cu piatra???

Cristi si Diana