Sărbători de iarnă în nordul Italiei – Brunico

Hai că acum sigur o să comentezi că scriu din Paști în Crăciun, mai ales acum când se apropie Paștele și eu îți povestesc de Crăciun! 🙂 Dar trebuie să mă înțelegi că am fost un pic prins cu anumite chestii despre care o să-ți povestesc cu plăcere cândva în următoarele postări. Dar între timp hai să lăsăm comentariile, da?, și să fii pe faza aici pentru că urmează să-ți povestesc despre câteva orășele fabuloase din nordul Italiei… sau din sudul Austriei că pe aici nu vorbea nimeni o boabă de italiană.

Fixăm centurile de siguranță, setăm naviga…. Nu mai setăm nimic pentru că am schimbat mașina și asta nu mai are navigație, setăm telefonul pe localitatea Capodipietra unde rezervasem 2 nopți la pensiunea Sonja. După cum ne-ai învățat deja, ne place să plecăm de vinerea seara ca să avem la dispoziție întreg weekendul. Așa că iată-ne înaintând cu viteza unui melc octogenar alături de celălalte mii de mașini care deciseseră să părăsească Milano-ul în același timp cu noi. Bine măcar că avem autostradă până aproape de destinație, zicem noi în gând, iar ultimii kilometri de drum național ne fac să apreciem și mai mult acest lucru, mai ales că ningea cu putere și se depusese zăpada pe asfalt.

 
Ajungem, ne cazăm, ne minunăm de imensa cameră cu pat matrimonial, birou și canapea, la doar 50 EUR pe noapte, iar mai apoi coborâm în holul hotelului ca să socializăm cu câțiva austrieci care trăgeau la halbere. I-am văzut mai pricăjiți și am zis să-i ajutăm și noi. Am uitat să-ți spun că nu suntem singuri în excursia asta ci cu niște prieteni, mult mai bine făcuți ca mine, care reușesc să doboare câteva halbere într-o clipită. Băi, acum nu știu tu ce părere ai dar parcă am dat-o în extrema cealaltă cu slăbitul, nici mie nu îmi place acum că am slăbit prea mult. Ce să mai… acum îi dau dreptate lu’ Nașu.. am ajuns gen ”două bețe-nfipte-n fund, aparat de mers pe drum”. Îmi revin eu, nu mă neliniștesc. Am slăbit aproape 30 de kilograme și cred că o să mă ia ăștia la reclame din ălea gen: dovada vie.. priviți porcușorul de Crăciun din Iulie cum a devenit un fel de șoarece de câmp acum aproape de Crăciun. Dar gata cu pălăvrăgeala cu lu’ Diana îi e somn.

 

…. a doua zi
 

 

Acum să nu crezi care cumva că am venit la munte, la zăpadă, lângă pârtiile de schi, ca să stăm în cameră la hotel. Nu nu…. În cameră stau ăștia mai leneși sau cei culți, care și-au adus literatură pe care să o asimileze la poalele munților, cocoloșiți în plapuma călduroasă. Eu cu Traderul nu suntem din specia Cititorus Intelectus ci noi suntem Adrenalinus la Maximus așa că schiiiiiiiiiiiii……

 

 
E drept că nu venisem să schiez, chiar vroiam să mă relaxez un pic pentru că avusesem o perioadă mai stresantă la serviciu dar, am zis să iau totuși și schiurile cu mine că poate îmi vine poftă. Și ce mi-a mai venit, și cum am schiat, și am schiat și am schiat din nou, timp de vreo 2 ore fără întrerupere. Băi și era așa de tare senzația pentru că era zăpada proaspătă de scârția sub schiuri și nu știu de ce, poate pentru că nu este prea cunoscută zona dar, nu era nimeni nimeni pe pârtie. Eram eu cu Traderul și încă maxim 10 oameni de am putut să schiem și să ne bucurăm pe deplin de această dimineață minunată. După 2 ore ne-am oprit la un vin fiert să ne mai tragem sufletul și pe lângă vin am băgat și un ștrudel cu înghețată. Hai, hai să mai băgăm o oră de schi și apoi ne întoarcem că se supără lumea pe noi. Mamăăăă…. Băi dar bun a fost vinul acela. S-a oprit fix în clăpari și mi i-a făcut de plumb. Am luat schiurile în spate ca să merg spre telescaun dar nu am făcut mai mult de doi pași că m-am împleticit și am căzut în genunchi. Măi să fie… dau să mă ridic dar tot greu era așa că mai stau 2 minute în fund în zăpadă ca să iau un pic de aer curat. Ăsta da vin! 🙂

 

 

 

Am reușit până la urmă să mă ridic și chiar să mai fac încă două coborâri fără absolut nicio căzătură. Deci îmi revenisem. De fapt îmi revenisem mai mult când am auzit prin stație, de jos de la hotel, vocea Dianei: Cristiiiiiiiii… hai că îmi e foameeeeee!! 🙂 așa că am coborât, ne-am urcat în mașini și am plecat spre Brunico ca să găsim un restaurant unde să mâncăm. Și aici e aceeași problemă cu masa de prânz: dacă nu ajungi până în ora 2 nu mai găsești nimic de mâncare pentru că se închide bucătăria. Suntem norocoși și ajungem la fix la un apres-schi, tocmai când se eliberau mesele și când bucătarul stingea ochiurile la aragazul unde încălzea o bunătate de gulaș de făcea să-ți tresară papilele gustative.

 
Foarte frumoasă atmosfera aici înăuntru, chiar dacă suntem aproape singuri dar, modul în care este aranjat acest restaurant, multitudinea de plante și mesele gen restaurantele americane de pe autostradă, ne fac să ne simțim minunat și nici să nu realizăm cum trecea timpul în timp ce depănam povești. Realizăm asta doar atunci când constatăm că mai rămaseserăm noi și cu chelnerița în tot restaurantul pentru că, chiar și bucătarul ne abandonase și cred că se culcase pe sacii de cartofi. Și bună idee a avut bucătarul acesta, ia hai noi înapoi în cameră să tragem un pui de somn.

 

Zis și făcut și 2 ore au fost suficiente ca să-l facă pe nenea Soare să plece la culcare și să ne-o trimită pe tanti Luna să ne țină de urât pe drumul spre Brunico unde plecasem de fapt înainte de masă. Wooooowwww… ce frumos este Brunico acum pe timp de noapte, plin cu luminițe și decorațiuni de Crăciun, cu focuri de tabără, cu purcei la proțap cu tarabe cu cadoașe cu fanfară, cu dansuri cu muzică și cu multă multă voie bună. Ia, uită-te un pic la filmulețul acesta ca să înțelegi ce zic. Între timp mă duc să o caut pe Diana că s-a pierdut printre cadouri.
 

 

 

 

 

 

Băăă…. Știu că ți-a plăcut și mai vrei să te mai uiți dar gata… hai, vino aici să mă ajuți că Diana cumpără tot magazinul. Dar de ce trebuie să luăm cadouașe la toată populația planetei, întreb eu retoric. Întreb degeaba că știu răspunsul… adică nu luam la toată lumea ci doar la prieteni, rude și apropiați adică vreo două sacoși pline! 🙂 Hai că glumesc, chiar sunt super frumoase ornamentele și decorațiunile de aici și chiar îți vine să iei la toată lumea atâtea câte poți duce… și Diana duce.. pentru că le car eu! 🙂

Am reușit să ne desprindem de frumoasa atmosferă de sărbătoare și am revenit la hotel unde am mai stat în sala mare, cu prietenii noștri, cu austriecii și am mai povestit una alta, ei la masa lor noi la masa noastră, ei pe limba lor, noi pe limba noastră și apoi am adormit în timp ce afară începuse să ningă cu fulgi mari și deși. Să sperăm că dimineață putem să scoatem mașinile din parcare.

 

.. ultima zi
 

 

Meaaaaaaahh….. am căscat de mi-au lăcrimat ochii și i-am făcut poftă și Dianei care… Mmmmaaaaa.. căsca și ea de ziceai că suntem la concurs. Abia am reușit să ne dăm jos din pat și să facem bagajul evitând să ne dăm cap în cap la cât de adormiți eram. Traderul mă bate la cap să mă duc la schi. Nu vin mă, lasă-mă în pace. Eu iau fetele și mergem să ne plimbăm prin zonă. Nu pricepe și nu mai scăpam de el. Bă tu nu auzi că nu vin! Azi stăm cu fetele! Bine… înțelege… dar nu pentru mult timp pentru că după ce am eliberat camerele și am mers 15 kilometri ca să găsim un patinoar, nu a mai rezistat și s-a întors la pârtia de schi, marea lui pasiune.

 Domnișoara Altruism, prietena lui, îl înțelege și îl roagă doar să se întoarcă întreg dar nu termină fraza că dus a fost. Dacă nu ar fi fost zăpadă pe jos, sigur pleca cu scârțâit de roți. Buuun.. și noi acum patinăm sau ce facem? Păi nu prea facem nimic pentru că e închis aici așa că ne urcăm la noi în mașină și merge spre o localitate despre care citisem cu câteva zile în urmă și anume Selva dei Molini, localitate care își ia numele de la numeroasele mori pe apă (molini în italiană) de aici.

Ajungem, după încă 20 de kilometri, fix în centrul orașului dar nu vedem nicio moară pe apă ci doar o impunătoare biserică situată în vârful dealului de putea fi văzută de la zeci de km depărtare. Ok, păi și unde sunt peisajele acelea de basm cu care ne-ai aburit, păreau a spune ochii fetelor. Ăăăăă…. Ia stați… uite, de aici de la biserică este un drum care urcă. Ia să vedem unde duce. Și mergem.. și mergem…. Băi și ce mai urcăm de la un moment dat drumul se îngustează la o singură bandă și aia șerpuită pe sub poalele falnicilor brazi iar în dreapta noastră se dezvăluie ușor ușor priveliștea asta:

 

 

Wooooooow!!! Este superb, superb… de fapt ce zic eu aici… doar ai văzut și tu poza.. este ceva deose.. Zbang… îmi iau un bulgăr de zăpadă în meclă. Dianaaaaaaa!!! Atât ți-a trebuit.. să înceapă bulgăreala… na și tu unu! 🙂

 

Ne-am prostit așa vreo câteva minute și apoi ne-am continuat excursia admirând în stânga și în dreapta întinderea albă din care răsăreau crestele golașe ale Alpilor. Nu am găsit mori pe apă, în schimb am găsit câteva pâraie și câteva zone unde pozele de le-am făcut pot oricând să participe la un concurs de cel mai frumos peisaj de desktop. Tu ce zici?

A fost un week-end foarte relaxant și chiar am reușit să ne încărcăm bateriile și să ne odihnim excelent. O zonă într-adevăr care merită vizitată și unde trebuie să revenim când o să trebuiască să ne punem iar pe redresor. Dar să lăsăm redresorul că acum vrem să ne punem altundeva… de vreo 3 ore vrem… 2 le-am stat blocați pe autostradă și aproape o oră am stat la coadă la…. toaletă… INCREDIBIL! Mamăăă nu mai pooooot…..

 
(1 votes, average: 3,00 out of 5)

Încarc...