ian. 272013
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Încarc...


Odată întorși de la aeroport cu autobuzul pe care nici aici nu l-am găsit cu ușurință, la fel cum am pățit azi dimineață în Napoli, datorită lipsei de indicatoare, decidem să nu mai urcăm în hotel ci să ne continuăm drumul prin fața lui, de-a lungul mării în căutarea unui restaurant bun să mâncăm ceva. Atmosfera este foarte romantică iar peisajele sunt de-a dreptul de vis cu luna plină ce se oglindea în apele mării printre yachturile adormite cu îndrăgostiții ieșiți la promenadă și cu serenadele cântate pe la terasele fiecărui restaurant în dulcele dialect napoletan.
 

 

 
Ne atrage imediat atmosfera și mergem să încercăm să găsim și noi o masă în unul dintre aceste locuri romantice. Bine, nu vrem să mâncăm chiar oriunde pentru că veniserăm chitiți să mâncăm la faimoasa pizzerie napoletană care ne place foarte mult la Milano și pe care vroiam neapărat să o ”gustăm” și aici acasă la ea. Mamăăă și ce aș mai gusta și eu un pic dar cu regimul meu nu e voie nici pizza nici pasta dar tot trișez și iau și eu o înghițitură.


Băi și ce hărmălaie este aici la intrare la Fresco, că așa se numește pizzeria și spre deosebire de Milano, aici suntem trecuți pe caiețel și rămâne să ne strige domnișoara asta cu pantalonași de un verde țipător și cu un zâmbet de ziceai că a câștigat la loto. Așa se primesc clienții.. bravo, îmi place de ea îi sugerez chiar să se ducă la un ”schimb de experiență” la Milano ca să-i mai învețe ceva și pe cei de acolo. Cele zece minute pe care le-am așteptat până am fost chemați să ne delectăm papilele gustative cu câteva bunătăți, le-am petrecut făcând câteva poze romantice la malul mării și exersând un pic ce mă învățase pe mine un prieten la Lepșa în seara aia când eram rupt de somn. Se pare că ceva ceva s-a prins de mine că uite ce poze frumoase am reușit să fac. 

 

 


 

 


Tonul meu la grătar vine aproape imediat și stau un pic ca să sosească și pizza Dianei. Și stăm, și stăm de aproape mi se răcise mâncarea.
Aloo băi băieți ce facem măi cu pizza aia? O mâncăm și noi în seara asta. Vine imediat îmi răspunde nenea chelnerul așa că mai așteptăm. Băi ragazzo îl întreb pe unu de aici, se pare că pizza soției mele s-a pierdut pe undeva prin cuptor, cum facem și noi să o găsim? Se rezolvă șefu, îmi răspunde el și dispare și ăsta precum măgarul în ceață. După douăzeci de minute îmi sare muștarul pe papilele gustative așa că mă irit un pic și mă duc să-l caut pe șmecherașul acela de chelner. Cică se duce personal să o ia din cuptor. Bineee…. Dacă mă ridic și a doua oară ne supărăm să știi…. Gata șefu cinci minute. Așa ai zis și acum o jumătate de oră îi zic….

 

 

 

Vine într-adevăr după cinci minute cu o bunătate de pizza caldă ce își împrăștia mireasma peste tot pe masa noastră făcându-mi în necaz că eu nu pot să devorez blatul acela un pic mai ridicat gen gogoașă, specific zonei. Sunt dezorganizați rău băieții ăștia aici dar fac o pizza de te lingi pe bot chiar dacă nu guști din ea…. Dar hai să nu exagerăm.. regim regim dar o bucățică tot iau și eu.. bine două… trei?! 🙂 La ce foame ne-a fost am uitat să-i mai facem poză așa că tu trebuie doar să-ți închipui cum arăta! 🙂

 

 
La plecare dau o tură prin restaurant și când ajung în dreptul cuptorului înțeleg și de ce a întârziat pizza Dianei când îi aud pe chelneri cum urlau la pizzar: Pașqualeeeee… Mo’ fai sto caz’ di pizza!?! (Pasquale, îmi faci afurisita aia de pizza?) Iar pe Pașquale al meu îl durea fix la bască pentru că el se uita la meci și din când în când mai învârtea câte o pizza și o arunca în aer ca să facă pe interesantul. Mi-a venit instant să râd când am auzit că și pe ăsta îl cheamă Pasquale și cum îl vedeam că îl durea fix la blat de ăia care așteptau sau de chelnerii disperați pentru că omul trebuia să urmărească meciul. Hai pa Pașquale că noi ne ducem la somn că e deja târziu. Somn ușor și Forza Napoli!

 

 

 

a doua zi

 


Vai ce bine am dormit și ne-am trezit doar pentru că soarele puternic al acestei dimineții de duminică s-a gândit el să se joace un pic cu razele prin ochii noștri și să ne atragă cu căldura lui jos din pat ca să mergem să explorăm orașul. Dar nu plecăm la explorat așa câine sur la vânătoare ci mai înainte facem bine programul desenând cu pixul pe harta turistică în așa fel încât să vedem cât mai multe și să prindem și trenul de la ora 18:45 către Milano. În timpul acesta Diana se delecta cu făcutul pozelor și cu admiratul priveliștei de la etajul 5 al frumosului hotel situat în buza mării pe Via Partenope fix vis a vis de Castel dell’Ovo.

 

 

Păi și dacă tot suntem vis a vis de castel, hai să începem plimbarea prin vizitatul acestui Castel al Oului în traducere liberă ca să vedem și noi cum a reușit celebrul poet roman Virgil să facă el scamatoria asta și să pună un ou în fundația castelului. Se pare că ceva vrăji știa el dacă a rezistat peste 1.500 de ani această construcție… sau Pașuale din vremea aceea aveau mai mult chef de muncă… hmm… Iar e plin de poliție pe aici pe la intrare și constatăm că am stat la hotel cu vipurile când ies din hotel niște neni înconjurați de gorile din ălea cu căscuța în ureche care se uitau urât la noi. Ia hai la banane cu voi măi băieți că noi avem treabă și nu pierdem timpul aiurea.

 

 


Înainte de a pășii în castel ești uimit de frumusețea așezărilor pescărești de la baza lui și de simplitatea oamenilor peste care nu pare să fii trecut nici măcar revoluția industrială ca să nu mai vorbim de cea tehnologică. 
Dar de fapt hai să nu mai vorbim de loc pentru că am ajuns sus pe metereze și am rămas fără cuvinte la vederea falezei Napoletane.
 

 

 

 


 

 

Foarte frumoasă priveliștea oferită de pe culmile castelului situat în Borgo Marinaro, până nu de mult o mică insulă pescărească și cu greu ne desprindem de acest loc și doar faima viitoarelor locuri pe care o sa le vedem astăzi ne fac să coborâm până la urmă înapoi pe faleză și să plecăm agale pe Via Nazario Sauro locul unde se află statuia regelui Umberto care privește către veșnicul vulcan Vezuviu.

 

 

Următoarea oprire pe care o facem pentru o mică poză, dacă pot să zic așa, este în Piazza del Plebicisto unde am nevoie de foaaaaarte mult spațiu ca să mă dau în spate și să cuprind cei peste 25000 de metri pătrați pe care se întinde în formă de semicerc Biserica San Francesco di Paola construită prin anul 1800 drept monument ”demn” să stea alături de Palatul Real construit în timpul generalului francez Gioacchino Murat care a fost regele provinciei Napoli până în anul 1815. Dar gata că cred că te-am amețit cu atâta istorie dar îți ziceam și eu câteva chestii pe care le-am citit cât timp orbecăiam ieri dimineață în căutarea autobuzului spre aeroport.

 

 

 


 


 

 

 

Rătăcind aiurea pe străzi ajungem la niște galerii care se aseamănă izbitor de mult cu galeriile Vittorio Emanuelle din Milano și cum și aici marea distracție este shoppingul, părăsim aceste tentații și ne continuăm drumul în exploratul orașului și admiratul oamenilor, care ni se par foarte veseli și plini de viață.

 

 

 

 

Tot mergând noi, ajungem în centrul vechi al orașului așa că luam la rând câteva biserici de aici încercând să stăm mai mult la umbră pentru că soarele de afară începuse să dogorească destul de puternic. Nu ne plângem totuși pentru că datorită razelor lui reușim să facem câteva poze superbe. Ca de exemplu această familie călare cu cățel și cu purcel pe un prăpădit de scuter de mai aveau un pic și cădeau de pe el. Discutând apoi cu niște prieteni italieni din zonă și nu din nord ca să-i bârfească aiurea 🙂 aflăm că de fapt este o chestie normală aici ca familii întregi să se deplaseze pe scutere pentru că nu toată lumea își permite să-și cumpere o mașină. Și acum sincer la cât de cald este afară și la cât de înguste sunt străzile și noi am fii dat orice ca să avem un scuter din acesta!

 

 

 

 


 


 


 

Și mergem și mergem și la un moment dat constat că s-a terminat harta, adică harta asta pe care o aveam în mână nu avea tot orașul ci doar o porțiune așa că acum D-zeu știe pe unde suntem și în ce direcție trebuie să mergem. Alegem varianta ”în coborâre” pentru că sigur în direcția aceea trebuie să fie și marea și se pare că am ales varianta câștigătoare pentru că după ce am rătăcit prin câteva cartiere sărăcăcioase și am văzut cum se pun hainele la uscat de la un bloc la altul, am reușit până la urmă să ”intrăm” pe hartă și să găsim și strada spre Duomul din Napoli. 
Până la Duom însă era să ne calce vreo 30 de scutere și nu știu câte mașini pentru că toată lumea mergea pe unde îi era mai bine și cam cu ce viteză vroia fiecare dar erau de gașcă și cum spuneam și mai înainte foarte veseli așa că nu stricăm noi voia bună făcând ”bot” aiurea la oameni în oraș așa că mergem și noi fix pe mijlocul străzii ca să fim în ton cu lumea și să nu mai luăm claxoane aiurea.

 

 

 
 
Clădirea asta dărăpănată este Duomul?!? Ne întrebăm retoric când ajungem în capătul străzii Gisueppe Ruffi. Băi sigur mă întreabă Diana? Basca mea că nu se înțelege de pe harta asta și plus că nu îmi dau seama din ce direcție am venit. Băi… ia stai un pic… nuu… nu e acesta Duomul, aici este o biserică, una dintre cele peste cinci sute de biserici și așezări religioase care se găsesc în orașul Napoli. Sunt așa de multe biserici aici că cred că doar Roma depășește acest oraș din punctul acesta de vedere. Găsim până la urmă și Duomul la vreo câțiva metri mai jos dar este atât de mare și spațiul de vis a vis este atât de strâmt încât nu reușesc să-l încadrez tot într-o singură poză ca să-l admiri și tu.

 

 

 


Suntem efectiv rupți de picioare așa că cea mai bună variantă de a ne întoarce la hotel este cu un mijloc de transport pentru că dacă nu în curând cred că îmi iese fum din adidași. Pe hartă apare o gură de metrou pe aici prin zonă așa că ne îndreptăm spre direcția respectivă și când ajungem acolo constatăm că cei care actualizează hărțile sunt mult mai rapizi decât cei care construiesc metroul și de fapt cel mai bine ar fi trebuit să treacă pe hartă stațiile pe unde O SĂ TREACĂ în viitor metroul pentru că se pare că acum este totul în construcție. Offf…. Taxiiiii!! Frână în mijlocul străzi ca în filmele de acțiune și sărim repede într-o mașină răpciugoasă a lui Alessandro taximetristul care pleacă cu scârțâit de roți imediat ce află adresa. Mă uit în spate dar nu ne urmărește nimeni.. mă uit la Alessandro care plimba o scobitoare prin dinți și agita violent volanul și pedalele mașinii mă uit la Diana care făcuse niște ochi mari și până să deschid gura ne trezim în fața hotelului. Cred că e o manie pe taximetriștii de aici să meargă cu viteză.

 

 

 


 

Este ora 3 așa că mai avem timp să mai încercăm un restaurant specific napoletan până când trebuie să plecăm să prindem trenul. Intrăm la concurența lui Fresco și anume restaurantul Rosso Pomodoro, despre care am auzit numai povești mafiote de la colegii din Milano. Dar ce ne interesează pe noi.. important este că fac pizza bună și se mănâncă excelent… asta dacă se mănâncă… Alooooooo… unde blatul meu este pizza aia că am comandat-o acum 20 de minute. Incredibil! Că nu o fii tot Pașuale și aici la cuptor…. În fața noastră un cuplu de englezi leșinați de vremea neobișnuit de caldă pentru ei se răstigniseră pe masă și mormăiau  ”We are hungryyyyy… c’mon people… we want to eaat! “ (ne este foameeeee.. haideți oameni buni că vrem să mâncăm). Mamă și câtă dreptate aveau…. Dar degeaba luam și noi fața de fomiști că nu se rezolvă nimic până nu merg să vorbesc cu pizzarul Giovanni, că așa scria pe ecuson, care mă asigură că în 5 minute e gata pizza. Și așa a fost și am mâncat delicios dar din nou, dezorganizare totală. Când am plecat englezul era deja leșinat și începuse să mănânce niște biscuiți pe care îi avea în rucsac… cred că în curând mânca și masa la cum plescăia.

 

 

Gata, ne luam bagajele de la hotel și mergem în stația de autobuz de aici din zonă că ajungeam direct la gară și oricum nu ne grăbeam așa că așteptăm… și așteptăm.. și așteptăm… cam 40 de minute așteptăm… și până la urmă… te-ai prins.. luam taxiul! 🙂 
 
A fost frumoasă escapada noastră de week-end așa că părăsim cu greu orașul populat în mod continuu de-a lungul istoriei, așa cum a fost denumit de către istorici. Ne bucurăm totuși că în pofida creșterii economice din ultimii 10 ani Napoli, chiar dacă a depășit Praga și Copenhaga la puterea de cumpărare a rămas cumva un oraș vesel și plăcut în aparentul haos pe care îl denotă, un oraș prietenos și plin de viață pe care ți-l recomand cu  căldură.
 

 

Să-mi zici când o să te duci pentru că mi-au rămas două bilete de autobuz… a.. și să-l saluți și pe Pașquale din partea mea! 🙂

 

 

 

 

 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Încarc...

.

Galerie Foto

.
ian. 192013
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (3 votes, average: 3,33 out of 5)
Încarc...


Uooo’… dov’è minch’a sei?
îi zic Dianei la telefon încercând să-mi exersez dialectul napoletan pentru  că în seara asta suntem un pic romantici și plecăm spre unul dintre cele mai frumoase și în același timp controversate orașe din sudul Italiei. Ce zici mă?întreabă puritana mea soție care știe doar italiana lui Dante și normal că nu înțelege aberațiile mele. Unde ești bre, ziceam.  Cea mai comodă variantă de a parcurge cei aproape 1.000 de km de la Milano până în orașul de la poalele Vezuviului ni s-a părut a fii trenul. Bine, nu tren din ăla răpciugos de abia-și târâie vagoanele și face o viață de om până acolo. Nu dom’le, trenul ăla iute ca săgeata, Săgeata Roșie mai exact, cel cu care am fost și la Firenze și care acum, în 4 ore și jumătate nu a avut ce fuma din mia de kilometri. Să știi că de regulă e destul de scump trenul ăsta și uneori e chiar mai convenabil să mergi cu avionul dar dacă rezervi din timp, ca noi, poți să găsești niște super prețuri.

 

 
Ajungem conform orarului în Piața Garibaldi, locul unde se află principala gară cu același nume. Pe tren citisem tot felul de povești și relatări ale turiștilor despre ”înfricoșătorul” oraș de la marea Mediteraneeană dar până la urma am concluzionat și eu, ca mai toți turiștii, că Napoli, ca orice mare oraș are frumusețile și minusurile lui iar periculozitatea îi este dată de cât de mult te mănâncă undeva și faci scandal sau mergi ca șmecherul cu toate avuțiile la vedere. Mai citisem și că între timp s-a mai rezolvat problema taxiurilor pirat așa că odată ajunși în fața gării, ne urcăm în primul taxi cu licență având pe ușă însemnele uneia dintre cele 6 firme autorizate din oraș. Îi zic adresa și taximetristul îmi răspunde în dialect, pe care am reușit totuși să-l dibuiesc și să înțeleg ce vrea de la viața noastră. În traducere și interpretare liberă, alla Cristi, ce a grăit el a sunat ceva de genul: Sefu’ știi că acu-i noaptea și-s alte tarife, mergem și noi așa pe obraz și nu mai dăm drumul la compostorul ăsta? Bine băi dar cât face, îl întreb. Zice el suma, fac două calcule în cap să văd dacă are sens să mă țigănesc cu el să nu. Văzând scurta mea pauză de gândire mai adaugă: Hai șefu că mă duc și eu apoi acasă că-mi e o foame de nu mai pot! Bine bre’ dă-i bice… și dus a fost!
 

 


Pe drum am vorbit de vreme, despre cum a plouat de a rupt astăzi și că de 3 luni nu mai plouase absolut de loc. Mamamiaa .. Fin du mund.. zice el în gura mare și-și face o cruce că cică a plouat de parcă era sfârșitul lumii… E simpatic tipul și sociabil, așa că ne împrietenim până la hotel unde când ajungem ziceai că a venit comisarul Cattani să facă o investigație… Mamăăăă câte mașini de poliție și e toată strada închisă… Prietene, de ce e băi strada asta închisă? Oooo.. Capo.. ma qui ci’hanu fat’ la pedonal da mo’da quand’e’ che manchi da cas? (ohoo sefule, păi aici au făcut zonă piedonală de hă hăă… De cât timp ai plecat de acasă? 🙂 Îi zâmbesc amuzat de faptul că pielea mea mai colorata m-a făcut să trec drept napoletan și-i fac semn cu mâna gen că de foarte mult timp…. Arrivederci, Dio vi benedica (Dumnezeu să vă binecuvânteze) .. Paaa. aaa.. am uitat să-l întreb cum îl cheamă.

 


Dăm să intram în hotel și un trepăduș posesor de șapcă de manevrat valize, se repede să-mi ia trolerașul nostru de doar 7 kg din mână și trage și de rucsacul din spate. Stai băi calm, crezi că-s handicapat? Până aici cine crezi că le-a cărat? Hai ia doar trolerul… După ce facem check-in-ul apare și frate-su, și el posesor de cașchetă și insistă să ne ducă până la 5 sus în cameră să ne arate de unde se aprind becurile, aerul condiționat, etc. Gata băi, hai luați de aici și valea că ne e somn. Asta e… Am luat la 4 stele de data aceasta așa că acum ”suportăm”. A fost un pic cam scump aici, ne dăm și noi seama acum, dar atunci când am luat am zis că merităm, mai ales că în curând sărbătoream 5 ani de când ne cunoaștem…. Woooooow… Ce priveliște avem de la balcon!!! A meritat toți banii..

 

 Acum somn ușor că suntem terminați!

 

 

 


… sâmbătă

 

Piu piu… Piu piu… Piu.. Piu.. Piuuuuuuu… Din ce în ce mai tare suna alarma de la telefon. Este ora 7, da, dimineața.. Sâmbătă dimineața mai exact. Pai și de ce spaghetele mele te-ai trezit cu noaptea în cap mă? Sunt sigur că te întrebi tu în sinea ta…. Nu mă mai enerva… Crezi că eu am vrut să mă trezesc așa de vreme în week-end?! În caz că nu știi, la Napoli este ”chef mare de muncă”, așa că toate centrele de închirieri auto din oraș sunt închise și trebuie să mă duc până la aeroport ca să iau o mașină.

 


Cobor din cameră pe la 7:30 cu gândul să iau autobuzul că am văzut eu pe net că e pe aici prin zona la maxim 15 minute de mers. Și merg, și merg și dau bună dimineața somnorosului Napoli și mă salut cu băbuțele ieșite cred de pe la 5 dimineața la o gură de taifas și fac slalom prin câteva gunoaie aruncate la întâmplare, iar mai apoi mă opresc să beau o cafea ca să mă trezesc dar și să mai socializez cu lumea. Înaintând spre centru, ajung în fața Bibliotecii Naționale iar puțin mai în acolo fac o poza la o ditamai clădirea de abia am reușit să o încadrez în imagine. Mai târziu aveam să aflu că eram în Piața Plebiscito și clădirea de mă chinuisem să o încadrez în poză, era biserica Santa Francesca di Paola. Până la urmă ajung la stația de autobuz doar că aici nu scrie nimic de aeroport așa că întreb un nene polițist. Aaa.. Era aici.. Au mutat-o în port. Aha.. Adică în direcția aia nu?! Da da.. acolo…. și pornesc înspre locul indicat în timp ce iau și o gură de cultură în timp ce treceam din nou prin fața Bibliotecii Naționale. Cobor pe o străduță lăturalnică unde se certau doi și fără să vreau îmi ciulesc urechile către ei să vad ce zic dar nu am priceput nimic din dialectul lor… Mă vad și se opresc din boscorodeală, ba chiar îmi arunca și o privire de genul: Marș mă și vezi-ți de treaba ta… Așa că le respect judecata transmisă pe sub sprâncenele groase și cobor spre port..
 

 

Mamăăăă ce haos aici… Uite și stația… Nici aici nu scrie nimic de aeroport.. Sunt n-șpe mii de autobuze care trec prin zonă dar niciunul spre aeroport. Întreb iar că de aia am gura…. Aaaaa… Nu aici… Acolo sus în piață… Bă… Nu mă trimiți unde am fost nu?! Nu nu… Nu în partea aia… Urci pasarela asta și mergi în partea cealaltă…. așa fac… Urc cu rucsacul în spate de transpirasem în ultimul hal chiar dacă afară era înnorat și până la urmă ajung în piața lu’ pește unde se lucra și nu se înțelegea nimic legat de direcțiile încotro trebuia să o apuc. Normal că nici în stația asta nu scrie nimic… AAAaaaaaa….. Turbez!!! Parcă sunt la noi în Romania… Era greu să puneți băi un afiș ceva?!? Iar aici nici măcar nu e cineva ca să pot să întreb.

 

Merg aiurea pe strada.. E deja 8:10 și eu tot mă învârt aiurea prin Napoli. Până la urmă ajung iar în față la bibliotecă unde văd un singur taximetrist burtos cu buricul la vedere, colorat și cu un dinte sclipind la soare…. Râzi degeaba că nici dacă ai fii ultimul taximetrist din lume tot nu te iau. Trec iar pe lângă aia doi de se certau mai înainte și care nu terminaseră ce aveau de împărțit.  Am înțeles până la urmă că se certau pe faptul că amândoi aveau calești pentru plimbat turiștii doar că unul din ei se băga mereu în față și îi lua clienții celuilalt.  Iar se uită urât la mine și de data asta chiar un pic suspect așa că nu mă mai uit la ei. Ca să nu o mai lungesc și ca să nu te plictisesc află că nici în port când am întrebat la informații nu m-au trimis unde trebuie și i-am înjurat de toți sfinții cu Alibus-ul lor că cică așa se numea acela de merge la aeroport așa că mi-am călcat pe principii și am scos catalogul cu replici de negociere și am urcat în taxi unde după o scurtă negociere că na, doar nu vroiai să pornească aparatul, plecăm în trombă că i-am zis că mă grăbesc.

 

 

Parcă eram în filmele polițiste și trebuia să scăpam de urmăritori… Vai de mine cum trăncăneau toate bucșele prin gropi și cum săream pe bancheta din spate de colo colo de trebuia să mă țin bine să nu dau cu capul în plafon și… în tot balamucul și haosul ăsta, ca să nu mă simt trist și singur acolo în spate, Don Giovanni ăsta sau cum îl chema, a început să cânte de mama focului…. și avea și voce să știi. Am ajuns și aflu cu stupoare că mașinile nu se închiriază din aeroport ci trebuie să iau un microbuz care te duce gratis acolo unde se închiriază…. E clar… Azi nu e ziua mea…. Începe să plouă! mda… Cireașa de pe tort e asta. Dar în sfârșit ajung să iau mașina și totul decurge normal. Exact ce comandasem, gata, sunt fericit.. Eu și Smartul meu mic și alb! O mica găoace de ou în care daca nu slăbeam nu cred că încăpeam sau dacă aș fii încăput aș fii fost caraghios rău.

 

 

 


Chiar dacă vremea este mohorâtă afară și chiar dacă strada de la periferia orașului arată ca după bombardament de deja începusem să apreciem Bucureștiul, nu face bot și nu stăm posomorâți ci menținem zâmbetul sus pentru că am plecat să petrecem un weekend de vis și suntem hotărâți să-l facem așa. Hai, sus zâmbetul, sus.. sus.. așa.. acolo sus spre vârful Vezuviului care domnește impozant peste acest colt de de istorie de la malul mării. Și ne revine și zâmbetul definitiv odată cu prima oprire unde, situați fiind undeva sus de tot, reușim să vedem prima bijuterie din colierul numit Coasta Amalfitană și anume, frumosul și cochetul orășel: Positano! Secundele care au urmat au fost de o liniște deplină deoarece amândoi rămăsesem muți de uimire iar gândul zbura purtat de vânt, împreună cu rândunicile ce se avântau neînfricate spre abisul de dedesubt. Inima bătea la ralanti iar respirația parcă nu mai simțea nevoia să se manifeste de frică să nu facă zgomot și să deranjeze această liniște deplină unde doar valurile mării de mai jos îndrăzneau să cuvânteze. Când vezi acest peisaj desprins parca din mailurile cu cele mai frumoase locuri din lume pe care trebuie neapărat să le vezi, te apucă așa să le zici vre-o doua norocoșilor ăstora de italieni pe care, ca să citez o prietenă de-a mea care acum locuiește în țările calde, ”bine i-a mai așezat natura asta” ! Ia uită-te și tu:

 

 

 


 

 


 

 

După câteva zeci de minute de contemplat natura și de explorat zările cu privirea, revenim de pe insula Capri unde ajunsesem cu gândul și ne întoarcem cu picioarele pe pământ, la mașinuța noastră de copii mici și băgăm în viteza coborând ondulându-ne pe drumul șerpuit care ne duce până jos acolo în inima pescărească a Positanoului. He.. He.. Ce bine e să ai mașina mică pentru că te strecori pe cele mai înguste străduțe și faci mișto de ceilalți cu ”balenele” lor care sunt nevoiți să parcheze sus pe deal și să meargă pe jos restul drumului.. He heee..
 

 


Măi e drept că până acum am mâncat peisaje pe pâine dar din păcate nu prea țin de foame așa că trebuie neapărat să mâncăm ceva pentru că este aproape ora 12. Nu vrem totuși să luăm încă prânzul pentru că vrem să ne păstram pentru următorul orășel de pe harta noastră turistică de astăzi. Drept urmare luam un mic dejun în stil românesc, adică sănătos și bogat în vitamine și nu doar un prăpădit de corn cu capuccino cum e datina pe aici. La Diana e simplu că-și ia un sandwich dar eu cu regimul meu, ce papucii mei mănânc?! Gata, am făcut meniul de dimineață adăugând pe o farfurie 4 tipuri de legume la grătar și, stând cu fața spre mare savurăm delicatesele fix aici în briza caldă a dimineții.
 

 


Designul frumosului orășel, furnizor de mână de lucru ieftină pentru Statele Unite în anii ’20, este de așa natură încânt chiar dacă mănânci mult nu prea se poate depune pe tine datorită numeroaselor urcușuri și coborâșuri care șerpuiesc printre casele pescărești construite cu măiestrie și foarte mult bun gust. Ajunși jos la malul mării decidem că cea mai bună soluție să ne adăpostim de ploaia care tocmai începusem este să bem o cafeluță și cu ocazia asta să ne mai revenim un pic. Și numai bine că trece și ploaia și putem să mergem un pic pe plajă ca să ”ne creăm un unghi” ca să zic așa și să putem să surprindem într-o poză special pentru tine, arhitectura deosebită a caselor de aici.

 

 


 

 
 

 


Și cât timp îți făceam eu poze, vine un nene cu o tanti pe care o cam târa după el și mi se adresează pe un ton un pic superior rugându-mă, în felul lui, să le fac și lor o poză. Ca om cu bun simț ce sunt le fac cea mai frumoasă poză după priceperea mea dar se pare că nu e suficient.. Ia mai fă-mi și așa, zice și o târăște pe doamna în poziția ”actele la control”. Acum fă-mi și așa… nu așa… ia hai vino aici… hai și aici… Aloooooo…. Păi ce e aici! Ședință foto la Plaiul cu Capre! Ia hai valea și mai faceți-vă și singuri…. Ei comedie… Băi eu cred că am față așa de fraierică nu știu….

 

 
Plecăm din Positano, nu înainte de a ne lua rămas bun achiziționând câteva suveniruri și asigurându-ne în acest fel că va rămâne în inima noastră precum una din perlele giuvaierului numit Coasta Amalfitană.

 

 

 


Pe drum analizăm împreună și ajungem la concluzia că oamenii de aici au niște obiceiuri și un comportament mult mai apropiat de ceea ce este pe la noi, adică sunt un pic mai dezinvolți, veseli, afectuoși, comunicativi și nu sunt așa de reci precum cei din nordul Italiei, cel puțin aceasta este părerea noastră, nu știu tu cum ai simțit dacă ai fost. Sărut-mâna mamaie, îi facem cu mâna unei băbuțe care vinde bunătăți la o tarabă ambulantă și continuăm șerpuirea spre următoarea destinație nu înainte de a ne opri și saluta pentru ultima data Positano, de la bordul lui Smărtulică.
 

 



Pașqualeeee… Râzi cu mama Pașcualeeeee… urla o doamnă cât o țineau plămânii la un puștiulică de vr-un anisor așa, care săracul era cam stresat de atâtea fotografii și scălămbăieri maimuțărești ale celor cărora îi era rușine să le zică rude. Ne oprisem la un vista point să mai admirăm peisajul și Pașquaaaal.. dai Pașqual.. Ridi Pașqual!! Îl îndeamnă doamna să râdă strigând de cred că o auzeau și aia de pe plaja de jos… Ce caraghios și ce simpatic era Pasquale care nu dădea doi bani pe pozele lor și se oftica la culme că nu-l lăsau sa-și bage degetele în gura…. Pa pa Pasquale.. Te las să te terorizeze ăștia cu pozele lor… Ce îmi place cum sună numele acesta Pasquale și cum îl pronunță ei așa cu ”Ș”.. Este foarte comic și dacă nu greșesc este tipic pe aici prin sud.

 

 


Următorul smarald al Amalfitanei ne întâmpină strălucind timid în puținele raze de soare care se încumetă astăzi să străpungă norii denși și grei. Foamea noastră în schimb nu este timidă de loc și ne străpunge din ce în ce mai tare stomăcelul, mai ales mie care am mâncat trei lulele trei surcele așa că după ce parcăm aici în port, ne îndreptăm pe miros și după lista de preturi, fix în buza marii că să ne delectăm cu un prânz copios și o vedere pe cinste. Îmi puteți pune și mie telefonul la încărcat, îl întreb pe chelner. Cum să nu dar să va amintiți dumneavoastră că eu sigur uit… Da?! Nu vă faceți probleme îi răspund bucuros că puteam să-mi încarc telefonul pe care îl foloseam și pe post de navigator și era cam pe ducă bateria că aseară am uitat să-l încarc. În timpul deliciosului nostru prânz, norii negrii și răi se strâng în gașcă deasupra noastră și din îngrămădeala lor se lasă cu o mama de ploaie de nu mai vedeai nimic în depărtare… Mama ta de vreme că până și localnicii se minunează și ne reamintesc încă o dată că până ieri, aici nu a mai plouat de 3 luni.  E normal mai băieți le zic. De ieri a venit Diana în vizită și uite că au început potoapele.. Stați liniștiți că mâine plecăm și se termina totul.. Nu va speriați! :))

 

 

Nu mai știu daca îți amintești dar ziceam eu la un moment dat că îi dau telefon unui șeic de prin Emirate de acolo și-l întreb cat plătește să-i aduc ploaia!! :)) Dar hai să fim și obiectivi și să recunoaștem că s-a oprit fix când am terminat noi de mâncat așa că numai bine, după a doua cafeluță de pe ziua de azi,  putem să plecam la explorat. Băăăă… de ce nu zici mă că nu ți-am spus în ce oraș suntem?! Vorbesc aici de perle de smaralde, de una alta dar nu zic unde am ajuns de fapt. Offf memoria asta se pare că mă lasă cu timpul! 🙂

 

 

Amalfi este recunoscut, pentru contribuția adusă în implementarea codurilor de navigație maritimă dar și pentru descoperirea busolei se pare, cu toate că în paginile istoriei această informație s-a pierdut sau a fost reprodusă greșit. Unul dintre punctele principale de atracție în acest micuț orășel turistic îl reprezintă cu siguranță Duomul construit în cinstea Sfântului Andrei, patronul orașului. Și tot mergând noi așa pe deal în sus, pe străduțele pline de magazine cu suveniruri, ajungem la un moment dat la capătul orașului unde dăm peste muzeul hârtiei dar sincer nu aveam nici un chef să intrăm în el. Stăm și ne bucurăm de soarele care reușise între timp să învingă norii și acum strălucea mândru și victorios peste crestele Coastei Amalfitane.

 

 

 


 
 

 


S-a făcut ora 15 și ne trece prin cap că am putea să lăsăm totuși mașina din seara aceasta că să nu mai trebuiască să mă trezesc iar mâine cu noaptea în cap. Hmmmm.. mă gândesc eu, dar oare am aeroportul pe hărțile de pe telef… aaaaaaaaaa…. Am uitat telefonul la încărcat la ăla în restaurant!!!! Vai cât pot să mă oftic că sunt amețit dar nici scumpa mea soție nu a schițat vr-un gest cum că și-ar fi adus aminte ceva. Ee.. hai că nu-i nimic… E bine că ne-am amintit cat timp mai eram acolo așa că începem să coborâm agale revăzând încă o dată arhitectura boema și multitudinea de magazine cu bunătăți care-ți luau ochii în toate direcțiile..

 

 


Recuperez telefonul și după încă câteva poze pe faleza mării, revenim în parcare unde un nene se certa cu aparatul de taxat… Era nenea paznic nu orice nene băi și de nu l-a înjurat și i-a tras la picioare-n fund de-mi era mila de săracul aparat… Și normal că nu puteam să plătesc până nu-și rezolvau ei problemele acolo așa că am așteptat, eu și încă alți 4 mameluci cu care mai eram la rând. Până la urmă a cedat cel mai isteț și a câștigat paznicul mai ales că era și mai voinic așa și când i-a dat un genunchi în burta a scuipat fisa aia pe care o înghițise și-i rămăsese în gat de nu mai funcționa. Se pare deci că metoda picioare și pumni mulți și deși funcționează peste tot! E bine de știut…

 


Smărtulică parcă a prins aripi! Să-l vezi cum aleargă ca un nebun pe coastă în sus, pe drumul șerpuit printre minuni și peisaje de basm… Ești bucuros măi Smărtulică îl întreb. Ți-a plăcut și ție pesemne Amalfi și ești mândru că ești micuț și numai tu îndrăznești să te avânți așa pe străduțele ăstea unde încape numai o mașină. Ce șmecher ești tu mă! Ne duce cât ai zice pește acolo sus, sus în împărăția caselor cocoțate în vârf de munte și a palmierilor ce împodobesc piața vechii cetăți de odinioară, Ravello…
 

 

 

 

 
 

 

 


 

 

Hai ”bună dimineața” domni nuntași, le zicem unor petrecăreți când trecem prin fața bisericii din centrul orașului și rătăcim apoi pe străduțele cu magazine până ajungem la o alee care cică mergea pe coasta. Era un afiș aici care zicea că aleea asta are vreo 600 de metri presărați cu nenumărate trepte de ziceai că e o scara până acolo jos la Amalfi de unde am urcat noi. Începem să ne descurajăm după câteva minute de coborâre dar normal nu din cauză că ar fi fost greu să mergem pe scări în jos.. nu dom’le, preocuparea noastră era că la întoarcere o să ne dăm duhul.

 

Chiar când vroiam să renunțăm ne întâmpină următoarea priveliște:

 

 

 


 

 

 

 


 

 

 
Nu ai cum să nu fotografiezi așa ceva și să nu surprinzi modul în care Amalfi, de acolo de jos ne făceam viclean cu ochiul iar undeva aici sus, ascunsă de privirile indiscrete, în spatele unui grilaj de fier, stătea sfioasă ca o prințesă, o minigrădina care făcea să pălească de invidie mulți peisagiști și mulți decoratori de case. Aici chiar că era un colț de rai. Ei, și acum e acum că trebuie să urcam cele 400 de milioane de trepte pe care le-am coborât. Vai de mine, mi-au ieșit ochii până sus dar nu apucăm să stăm și noi să ne tragem sufletul pentru că se pornește un ”huzoi”” de ploaie ca să folosesc un regionalism, și ne izgonește instant la mașină.
 

 


 
 

 


 
 

 


Adio Coasta Amalfitană, așa puțin cât am apucat noi să te vedem astăzi, ne-ai convins că ești superba și ești într-adevăr o nestemată în bogatul tezaur turistic al Italiei. Plecăm că se pare că prindem deschis să-l lăsam și pe Smărtulică la culcare la el acasă, acolo la aeroport. Ia uiteee.. “transhumanț-ione” și pe la italieni că nu cred că era o ciurdă de capre sălbatice. Nu, sigur nu erau pentru că le alergau din spate 2 ciobănași iar un câine  le ținea în frâu ca să nu sară în fața mașinilor. Băi să stați cuminți să nu-l speriați pe Smartulică da ?! Capre băi.. în mijlocul străzii… la noi ceva normal, la ei mai rar și parcă erau mai emancipate caprele ăstea vorba prietenei din țările calde. 🙂 Daa.. uite cum merg ca la defilarea pe podium… dar stai.. parcă și noi avem capre din astea! 🙂

 

 

Frumos dom’le aici la Napoli și gândește-te că încă nu am văzut orașul..Mă întreb oare acolo cum o .. frânăăăăă!!!! Vai de mine ce peisaj supeeeerb!!! Se vede tot Napoli și valea dimprejur, inclusiv veșnicul paznic Vezuviu… Marșarier și repede la ședința foto și gura căscată! Ca să nu zici că am înnebunit ia uită-te și tu ce priveliște am zărit în ultima clipă:

 

 

 


 

 

 

 


Nu mai am cuvinte să-ți descriu senzațiile pe care le-am simțit și cred că sincer nu are rost pentru că că vorbele mele ar fii precum un cântec fals pe lângă discul de aur ce rula în fața noastră pe ritmuri napoletane. Gata Smărtulică, ai ajuns acasă. Iți băgăm benzina dar numai după ce facem turul cartierului ca să găsim ceva deschis și gata, din păcate ne despărțim. Hai nu plângeeee…. Pupici… și pupici și ție și ne auzim mâine ca să mergem să luăm cina că nu mai pot de foame iar mâine o să vizităm împreună reședința cele mai vechi universități statele din Europa, Napoli.

 

 

 

 

 

.



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (3 votes, average: 3,33 out of 5)
Încarc...

.

Galerie Foto

ian. 062013
 
Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Încarc...


Este ultimul week-end din vara lui 2012 așa că ieșim repejor de la serviciu pregătiți de noua aventură. Destinația de acum am ales-o mai mult după nume să știi pentru că am vrut noi să ajungem aici așa că nu prea ne-am documentat foarte mult înainte. Părea oricum ”vizitabilă” în pofida numelui pervers, în limba română, pe care îl poartă. Nu îți zic cum se numește ci o să-ți pun o poză cu indicatorul localității ca să nu mă acuzi apoi că vorbesc urât! 🙂

 




Ne este foameeeee…
îmi urlă mațele din răsputeri dar și prietenii cu care plecaserăm așa că n-avem încotro și tragem pe dreapta să mâncăm ceva. Ia uite cum se învârte puiul acela la rotisor și parcă simt deja mirosul de rozmarin cum îmi gâdilă nasul care îmi antrenează papilele gustative și mai apoi îmi face limba să se articulează și să comande 2 porții. Cred că deja îmi curgeau și balele de la miros dar mi-am revenit rapid când am primit răspunsul sec: E închis. Deschidem la 7. Mă uit la ceas și văd că e 6:20 mă uit la burtă și văd că pentru ea era deja 12 noaptea. Hai măi doamnă uite puiul acela mititel cum stă cu picioarele în sus și așteaptă să fie devorat. Nu ni-l dai și nouă… cum e închis?! Nu… la 7 se deschide, așa sunt regulile!Mda bine… luăm niște sandwichuri și ne cărăm că nu aveam chef să pierdem timpul aiurea mai ales că aveam de mers vreo 500 de km.
 
Trecem repejor prin Slovenia, unde trebuie neapărat să venim o dată și să vizităm țara asta plină de castele și locuri de basm, iar după ce ne învârte GPS-ul vreo 20 de minute reușim până la urmă, pe la un 12 noaptea, să ajungem în P….ardon. După câțiva kilometri parcurși cu geamurile deschise să adulmecăm mireasma mării purtată de briza caldă a serii, ajungem la o barieră care stătea închisă de regulă, dar dat fiind că s-a ridicat la cel din fața noastră, profităm și noi de ocazie și ne băgăm după el.

 

Ce cald este și ce plăcut și parcă este pentru prima dată când îmi place să stau într-un loc cu umiditate mare. Băi Tradere, că așa îl cheamă pe prietenul meu, hai să mergem să vedem unde este hotelul acesta, sau vila, sau ce o fii el și cărăm apoi bagajele. Vin și fetele că parcă nu ar sta în mașină și parcă ar vrea să se apropie și mai mult de mini-terenul de golf, dar mai ales de căsuțele situate în buza mării și să viseze cum o să-și savureze ele cafelele dimineață în vuietul valurilor mării Mediterane. Unde e băi hotelul ăsta!? Parcă se numește Coliba nu știu cum… Păi sunt numai ”colibe” prin zonă. Care e a noastră? Ia dă harta aia să mai vedem!Mamăăăă… basca ta de GPS ne-ai dus în paradisul ăsta numai să ne facem iluzii ca apoi să constatăm că noi stăm 2 km mai jos!! Aaaaa… îmi venea să-l arunc în mare! Off!

 


Ieșim iar pe la barieră și-l întreb pe nenea de acolo unde e adresa noastră. Și el îmi răspunde: Here no Pul@, you need to go to Pul@ (aici nu sunteți în localitatea Pul@ trebuie să mergeți în Pul@). Băi dar ești nesimțit?! Păi eu te întreb frumos și tu unde mă trimiți?! 🙂  ”Tri hundred miters  is Pul@ then turn rait” îmi zice el într-o engleză cu un puternic accent local și mă face să înțeleg că după vreo 300 de metri facem dreapta și ajungem la Ribaska Coliba, adică hotelul nostru. Au fost cam doi kilometri și nu doar trei sute de metri dar ajungem oricum imediat în fața recepției unde o domnișoară în pantalonași scurți, cu ochii albaștri și părul blond îmi zice, în timp ce-și ondula părul cu degetul de la mâna dreaptă, că cică a așteptat special pentru mine. Taci fată din gură că dacă te aude Diana ne ”caftește” pe amândoi! 🙂

 


Și am ajuns în sfârșit în cameră pe la unu noaptea, cameră de care rămânem foarte impresionați întru-cât era de fapt un apartament cu living, bucătărie și dormitor, complet echipat și mobilat, pe care, ca mai peste tot în Croația, am plătit o nimica toată. Wooooooaaa… se aude vocea Traderului de pe balcon… Băăăă… veniți aici să vedeți ceva. Doamneee câta’ terenul de fotbal au făcut ăștia aici pe post de balcon. Vai de mine! Mai puteau face lejer trei camere! Și până adormim bombănim și le dăm lecții de design interior și arhitectură celor care au proiectat camerele noastre. De ce să facem… și noi ca babele.

 

 
 
… a doua zi
 

Ne trezim! Mă scuzi… rectific… MĂ trezesc… În jur liniște și pace și toată lumea doarme dusă. Diana… șoptesc ușor. Mmmm… mă mormăie prin somn, așa că o las în pace. Ia să mă duc să fac o tură de ”cartier”.  Înainte de a pleca, admir totuși frumoasa priveliște de la balcon cu palmierii, cu piscina hotelului dar mai ales cu marea pe ale cărei valuri se legănau adormite câteva yachturi. Odată ieșit constat că hotelul este situat într-un fel de parc așa că orbecăi un pic până îmi dau seama în ce direcție trebuie să merg. Băi zici că sunt la Eforie Sud aici, nu știu de ce dar așa am senzația. Nu prea e animație și pe plajă sunt numai babe și moși. Cuvântul plajă este un fel de a spune pentru că de fapt sunt numai stânci și pietre. Off și am uitat acasă papucii speciali pentru plajă cu pietre. Ajung la plaja Zeppelin unde mă încântă mult terasa de afară făcută toată din lemn masiv de stejar dar din păcate goală. Nu era nimeni pe aici. Deci e clar, nu venim aici ci luam mașina și mergem unde am ”greșit” aseară.
 
 
 

Revin în cameră pe la umbra copacilor din parcul de vis a vis iar pe drum mai fac câteva poze frumosului port și a ambarcațiunilor care se legănau pe valuri. Scoală băi Tradere că arde bursa. Hai dă-o în acolo de treabă păi am venit aici să dormim?! Ia hai că e foamete mare și trebuie să cumpărăm niște ”acțiuni” din oraș ca să băgăm și noi ceva la ghiozdan. Luăm mașina că deja inspectasem eu zona și nu era nici un magazin pe aici.

 

 

Băi îți spun sincer că am avut o senzație așa, nu știu cum să o descriu, relativ ciudată, atunci când am intrat în centrul orașului. Mi se părea că parcă am mai fost aici sau dacă nu oricum într-un loc similar, așa micuț, cochet gen Alba Iulia la noi, cred. Am plecat doar noi băieții să facem cumpărăturile pentru micul dejun iar în timp ce ne învârteam după bancomat ca să scoatem și niște ”cucuruz” din acesta de-al lor, m-am uitat un pic la oameni și i-am analizat și parcă mi s-au părut triști. Nu știu… nu m-oi fii trezit suficient dar mie impresia asta mi-au lăsat-o. O fii fost și din cauză că, judecând după prețurile din magazine, costul vieții era destul de ridicat aici spre deosebire de alte zone din Croația?! Nu știu, hai că venim diseară și vedem dacă este altă atmosferă. Acum ne întoarcem să mâncăm acolo pe balconul acela imens cu priveliștea de ți-am arătat-o de dimineață.

 


Reușim într-un sfârșit să ajungem și la plajă și să ne întindem lucrurile și să stăm întinși profitând de ultimele raze de soare de vară care erau nici prea prea nici foarte foarte ci numai bune să ne deja retușul final la bronzul acumulat în timpul verii. Ia hai să facem snorkeling și să le lăsăm pe fete la prăjeală. Zis și făcut și când dau să bag capul în apă ies imediat pufnind ca nebunul din cauza sutele de pești care parcă pe mine mă așteptau și se benoclau la mine de m-a pufnit râsul și era cât p-aici să mă înec.

 

 

Ne îndepărtăm de mal după ce ne-am luat la lopețici și găletușe în cap, și urlete și țipete de la copilașii care se speriau de pești și chirăiau de mama focului. Normal că am luat după mine camera subacvatică și acum, spre deosebire de Sardinia, avea cine să mă filmeze așa că profităm de ocazie și ne facem câteva filmulețe în timp ce ne scufundam printre peștii jucăuși, vegetația marină și crevasele formate de-a lungul a milioane de ani.  Ia, dacă vrei să vezi cum mă sparg în figuri poți să te uiți la filmul acesta 🙂



 

Undeva mai în larg ieșim un pic la suprafață ca să vedem pe unde am ajuns și să ne mai tragem un pic sufletul. Beachhhh îl aud pe Trader că țipă și se bagă imediat cu capul sub apă nu înainte de a-mi spune să ne cărăm de aici. Ce ai mă? Ce ai văzut? Mă întorc și eu cu fața la plajă și în secunda doi eram și eu cu capul sub apă încercând să-l depășesc și să-mi șterg din fața ochilor imaginea cu două babe nudiste care ne făceau cu mâna!! Aaaaa!!! 🙂

 

 

 


Ne îndepărtăm bine de tot și până la urmă ajungem aproape de plaja pe care o văzusem eu de dimineață și mai stăm pe acolo prin zonă prostindu-ne și filmându-ne pe sub apă. Băi, am constatat o chestie foarte tare. Acum că nu mai sunt umflat cu pompa, reușesc și eu să cobor chiar și 4-5 metri sub apă. Înainte nu reușeam deloc că mă scotea apa imediat la suprafață. Ha.. ce tare e să fii slab! 🙂

 

 

Hai gata că ne-am prostit cam 2 ore și mi s-a încrețit toată pielea. Hai să mergem să mâncăm ceva bun că deja nu mai pot de foame. Fix deasupra plajei era un restaurant care îți oferea o priveliște numai bună să-ți alunece ușor mâncarea și să te facă să dormitezi apoi în scaun după ce terminăm copiosul prânz. E deja ora 4 și fetele se retrag la umbră să citească ceva iar eu adorm direct aici pe plajă de m-am trezit cu zece mii de urme de pietre pe față și pe corp. Traderul, mai sensibil din fire, s-a dus să doarmă în cameră, băi și a dormit că a trebuit să ne ducem peste el ca să se pregătească de ieșit în oraș.

 


Aproape s-a întunecat așa că ne gătim și ne ”ferchezim” să mergem să vedem și noi P…a în toată splendoarea ei! 🙂 Prima oprire o facem la strămoșul arcului de triumf așa cum îl știm noi acum, și anume la Arcul Sergii o impozantă poartă, dacă pot să-i spun așa, care datează de pe vremea romanilor, mult înainte de nașterea lui Hristos. De fapt, după cum știi, mai toată partea asta a Croației este plină de monumente romane fiind mult timp locuită de ei și chiar mă bucur că multe dintre monumente s-au păstrat aproape intacte și nu au fost distruse de hoardele de ostrogoți care atacau și jefuiau Istria de odinioară.  Dar să revenim la vremurile noastre și să ne continuăm plimbarea pe aleile frumos luminate ale centrului vechi, unde parcă se păstrează încă aerul de vals al Imperiului Austro-ungar sub care acest oraș a triumfat ca forță navală până în 1918, și să admirăm terasele pline de turiști și voie bună.

 

 

Parcă acum nu mi se mai par așa triști oamenii sau poate se mai înveselesc și ei când văd pe fața noastră un zâmbet mare și multă voie bună. Păi sincer nici nu aveam cum să fim altfel când citeam pe aici pe la magazine denumiri care mai de care mai ciudate cum ar fi: obucă, scoi dar mai ales numele orașului care era scris la tot pasul. Ajungem agale într-o piață mare unde se pare că era un spectacol de dansuri care antrena și turiștii din zonă spre bucuria restaurantelor și a negustorilor ambulanți. Cei mai fericiți erau 2 băieței care erau efectiv fascinați de modul în care un nene lucra cu măiestrie sticla și îi dădea efectiv pe spate când suflând cu mult har, crea cele mai frumoase pahare și statuete de sticlă.
 
 
 

Parcă parcă aici e numai bine să luăm o cină copioasă și să ascultăm așa în surdină muzica și să mai vorbim una alta că poate așa stând la masă ne prindem și în care parte trebuie să mergem ca să ajungem la faimoasa Arenă de aici din oraș care aduce un pic cu Colosseumul de la Roma, ceea ce este și normal ținând cont că a fost construită tot de romani. Ce de obicei, cu stomacul plin, ideile bune vin mai repede și realizăm imediat că de fapt Arena era fix lângă locul unde parcasem mașina așa că mergem să facem câteva poze și să ne minunăm de faptul că acest edificiu este, după atâția ani, aproape intact într-o proporție foarte mare fiind a șasea cea mai mare construcție romană neafectată de trecerea anilor.

 


După vizită, luăm mașina hotărâți să dăm o tură de oraș cu toate că unii dintre noi, care nu dormiseră în timpul zilei, cucăiau precum curca în lemne. Băi mare greșeală am făcut că am băgat limuzina Traderului pe străduțele acestea înguste. Nu a fost problema că încăpea greu ci problema cea mai mare a fost când la un moment dat am ajuns la capăt, adică unde se bloca strada. Ei și acum să te văd coane Trader cum întorci tu balena asta de C5 sau cum o să mergi în marșarier printre mașinile parcate în mod haotic. 🙂 A reușit și iată-ne în pat la somn că eram frânți de obosiți.

  

 

 

 

 
…. duminică  

Ne trezim cu greu astăzi și ne hotărâm să mai încercăm și altă plajă ca să mai vedem un pic zona. După ce lăsăm camera și le mulțumim fetelor pentru ospitalitate, plecăm spre o plajă despre care citisem aseară înainte să adorm dar pe care domnișoarele de la recepție nu ne-o recomandau nefiind cine știe ce. Am mers totuși și Doamne ce plajă tristă și ce vreme mohorâtă. Erau unii aici pe niște pietre și stăteau să se bronzeze ”la nor” cu un sictir pe față de parcă îi obligase cineva să vină azi la plajă. Ia hai să nu mai pierdem timpul și să ne întoarcem unde am fost ieri că de bine de rău acolo ne-am simțit bine.

 


Băgăm o cafeluță și apoi eu cu Diana intrăm imediat în apă pentru că în pofida timpului mohorât, apa era cât se poate de caldă. Traderul cu prietena rămân la povești la cafea că cică nu au chef de baie și până la urmă decid să se ducă să viziteze orașul și pe lumina zilei și eventual să intre și la Arenă pentru că normal că aseară era închis. Distracție plăcută copii să faceți poze să vedem și noi că rămânem aici la bălăceală. Nu trec patruzeci de minute și dintr-o dată se întunecă afară și începe să bată un vânt așa puternic de zburau toate lucrurile de colo colo de parcă eram într-un film de groază.

 

 


Noroc că erau pietre pe plajă pentru că dacă era nisip clar se făcea haos. Mamăăă cum se izbea o ușă undeva în depărtare, poc aud un geam care se face țăndări, un copil urlă de mama focului și maică-sa nu știa de ce să țină mai întâi ca să nu le zboare vântul… vai de mine…. În 10 minute s-a curățat toată plaja și împreună cu ei ne-am cărat și noi și ne-am oprit tot la restaurantul de ieri dar de data asta înăuntru unde am savurat un ceai fierbinte și i-am așteptat să se întoarcă pe prietenii noștri uzi fleașcă! 🙂 Cum a fost plimbarea? 😀

 

 

Băgăm un prânz delicios și plecăm ușor spre Milano unde sperăm să ajungem pe la un opt seara ca să ne pregătim și noi pentru ziua de lucru de mâine. Mda.. la opt cred că abia o să ieșim din Croația pentru că după nici 50 de kilometri ia uite tu ce ne întâmpină la granița dintre Croația și Slovenia!

 

 

Da… o coloană, un cârd, un șir, o haită zi cum vrei tu dar multe mai erau frate. În fața noastră se așternea o puzderie de mașini blocate pe cele 2 benzi. Am stat 40 de minute în mașina și apoi m-am plictisit și am luat-o pe jos printre mașini ca să văd până unde se întinde coada. Am mers cam cincisprezece minute până am ajuns la un pod și am putut să-mi dau seama că o să fie un drum lung până acasă. Săracii oameni care stăteau la rând de ore bune erau efectiv terminați. Nu erau nici măcar toalete să te duci și tu ca omul așa că se ascundeau și ei pe unde puteau, alții își plimbau câinii, alții o puseseră de un grătar pe banda de urgență ce să mai… socializare maximă și chef de chef… dar stai…. Miracol! Începe să se miște coada. Tradereeeeee!!!! Băăă nu fii neserios opreșteee!!!! Și uite așa alerg eu vreo câțiva zeci de metri după mașină cu ăsta care făcea mișto de mine! 🙂

 


Italia ne întâmpină cu un superb curcubeu și o frumoasă vreme, numai bună să-mi iau câteva notițe și să-mi bulverseze un pic gândurile.Nici nu știu ce să zic despre localitatea aceasta din Croația căreia nu-i mai dau numele. A fost frumos dar nu pot să spun că ne-a super impresionat. A fost oricum o experiență dar pe care nu cred că o să o mai repetăm curând! 🙂
 
 



Articolul asta m-a lasat receHmm.. se putea si mai bineInteresant articolulMi-a placut mult de totExcelent (1 votes, average: 3,00 out of 5)
Încarc...

.

Galerie Foto

 

 

 

.