ian. 272013
(1 votes, average: 3,00 out of 5)
Încarc...
Odată întorși de la aeroport cu autobuzul pe care nici aici nu l-am găsit cu ușurință, la fel cum am pățit azi dimineață în Napoli, datorită lipsei de indicatoare, decidem să nu mai urcăm în hotel ci să ne continuăm drumul prin fața lui, de-a lungul mării în căutarea unui restaurant bun să mâncăm ceva. Atmosfera este foarte romantică iar peisajele sunt de-a dreptul de vis cu luna plină ce se oglindea în apele mării printre yachturile adormite cu îndrăgostiții ieșiți la promenadă și cu serenadele cântate pe la terasele fiecărui restaurant în dulcele dialect napoletan.
Ne atrage imediat atmosfera și mergem să încercăm să găsim și noi o masă în unul dintre aceste locuri romantice. Bine, nu vrem să mâncăm chiar oriunde pentru că veniserăm chitiți să mâncăm la faimoasa pizzerie napoletană care ne place foarte mult la Milano și pe care vroiam neapărat să o ”gustăm” și aici acasă la ea. Mamăăă și ce aș mai gusta și eu un pic dar cu regimul meu nu e voie nici pizza nici pasta dar tot trișez și iau și eu o înghițitură.
Băi și ce hărmălaie este aici la intrare la Fresco, că așa se numește pizzeria și spre deosebire de Milano, aici suntem trecuți pe caiețel și rămâne să ne strige domnișoara asta cu pantalonași de un verde țipător și cu un zâmbet de ziceai că a câștigat la loto. Așa se primesc clienții.. bravo, îmi place de ea îi sugerez chiar să se ducă la un ”schimb de experiență” la Milano ca să-i mai învețe ceva și pe cei de acolo. Cele zece minute pe care le-am așteptat până am fost chemați să ne delectăm papilele gustative cu câteva bunătăți, le-am petrecut făcând câteva poze romantice la malul mării și exersând un pic ce mă învățase pe mine un prieten la Lepșa în seara aia când eram rupt de somn. Se pare că ceva ceva s-a prins de mine că uite ce poze frumoase am reușit să fac.
Tonul meu la grătar vine aproape imediat și stau un pic ca să sosească și pizza Dianei. Și stăm, și stăm de aproape mi se răcise mâncarea. Aloo băi băieți ce facem măi cu pizza aia? O mâncăm și noi în seara asta. Vine imediat îmi răspunde nenea chelnerul așa că mai așteptăm. Băi ragazzo îl întreb pe unu de aici, se pare că pizza soției mele s-a pierdut pe undeva prin cuptor, cum facem și noi să o găsim? Se rezolvă șefu, îmi răspunde el și dispare și ăsta precum măgarul în ceață. După douăzeci de minute îmi sare muștarul pe papilele gustative așa că mă irit un pic și mă duc să-l caut pe șmecherașul acela de chelner. Cică se duce personal să o ia din cuptor. Bineee…. Dacă mă ridic și a doua oară ne supărăm să știi…. Gata șefu cinci minute. Așa ai zis și acum o jumătate de oră îi zic….
Vine într-adevăr după cinci minute cu o bunătate de pizza caldă ce își împrăștia mireasma peste tot pe masa noastră făcându-mi în necaz că eu nu pot să devorez blatul acela un pic mai ridicat gen gogoașă, specific zonei. Sunt dezorganizați rău băieții ăștia aici dar fac o pizza de te lingi pe bot chiar dacă nu guști din ea…. Dar hai să nu exagerăm.. regim regim dar o bucățică tot iau și eu.. bine două… trei?! 🙂 La ce foame ne-a fost am uitat să-i mai facem poză așa că tu trebuie doar să-ți închipui cum arăta! 🙂
La plecare dau o tură prin restaurant și când ajung în dreptul cuptorului înțeleg și de ce a întârziat pizza Dianei când îi aud pe chelneri cum urlau la pizzar: Pașqualeeeee… Mo’ fai sto caz’ di pizza!?! (Pasquale, îmi faci afurisita aia de pizza?) Iar pe Pașquale al meu îl durea fix la bască pentru că el se uita la meci și din când în când mai învârtea câte o pizza și o arunca în aer ca să facă pe interesantul. Mi-a venit instant să râd când am auzit că și pe ăsta îl cheamă Pasquale și cum îl vedeam că îl durea fix la blat de ăia care așteptau sau de chelnerii disperați pentru că omul trebuia să urmărească meciul. Hai pa Pașquale că noi ne ducem la somn că e deja târziu. Somn ușor și Forza Napoli!
… a doua zi
Vai ce bine am dormit și ne-am trezit doar pentru că soarele puternic al acestei dimineții de duminică s-a gândit el să se joace un pic cu razele prin ochii noștri și să ne atragă cu căldura lui jos din pat ca să mergem să explorăm orașul. Dar nu plecăm la explorat așa câine sur la vânătoare ci mai înainte facem bine programul desenând cu pixul pe harta turistică în așa fel încât să vedem cât mai multe și să prindem și trenul de la ora 18:45 către Milano. În timpul acesta Diana se delecta cu făcutul pozelor și cu admiratul priveliștei de la etajul 5 al frumosului hotel situat în buza mării pe Via Partenope fix vis a vis de Castel dell’Ovo.
Păi și dacă tot suntem vis a vis de castel, hai să începem plimbarea prin vizitatul acestui Castel al Oului în traducere liberă ca să vedem și noi cum a reușit celebrul poet roman Virgil să facă el scamatoria asta și să pună un ou în fundația castelului. Se pare că ceva vrăji știa el dacă a rezistat peste 1.500 de ani această construcție… sau Pașuale din vremea aceea aveau mai mult chef de muncă… hmm… Iar e plin de poliție pe aici pe la intrare și constatăm că am stat la hotel cu vipurile când ies din hotel niște neni înconjurați de gorile din ălea cu căscuța în ureche care se uitau urât la noi. Ia hai la banane cu voi măi băieți că noi avem treabă și nu pierdem timpul aiurea.
Înainte de a pășii în castel ești uimit de frumusețea așezărilor pescărești de la baza lui și de simplitatea oamenilor peste care nu pare să fii trecut nici măcar revoluția industrială ca să nu mai vorbim de cea tehnologică. Dar de fapt hai să nu mai vorbim de loc pentru că am ajuns sus pe metereze și am rămas fără cuvinte la vederea falezei Napoletane.
Foarte frumoasă priveliștea oferită de pe culmile castelului situat în Borgo Marinaro, până nu de mult o mică insulă pescărească și cu greu ne desprindem de acest loc și doar faima viitoarelor locuri pe care o sa le vedem astăzi ne fac să coborâm până la urmă înapoi pe faleză și să plecăm agale pe Via Nazario Sauro locul unde se află statuia regelui Umberto care privește către veșnicul vulcan Vezuviu.
Următoarea oprire pe care o facem pentru o mică poză, dacă pot să zic așa, este în Piazza del Plebicisto unde am nevoie de foaaaaarte mult spațiu ca să mă dau în spate și să cuprind cei peste 25000 de metri pătrați pe care se întinde în formă de semicerc Biserica San Francesco di Paola construită prin anul 1800 drept monument ”demn” să stea alături de Palatul Real construit în timpul generalului francez Gioacchino Murat care a fost regele provinciei Napoli până în anul 1815. Dar gata că cred că te-am amețit cu atâta istorie dar îți ziceam și eu câteva chestii pe care le-am citit cât timp orbecăiam ieri dimineață în căutarea autobuzului spre aeroport.
Rătăcind aiurea pe străzi ajungem la niște galerii care se aseamănă izbitor de mult cu galeriile Vittorio Emanuelle din Milano și cum și aici marea distracție este shoppingul, părăsim aceste tentații și ne continuăm drumul în exploratul orașului și admiratul oamenilor, care ni se par foarte veseli și plini de viață.
Tot mergând noi, ajungem în centrul vechi al orașului așa că luam la rând câteva biserici de aici încercând să stăm mai mult la umbră pentru că soarele de afară începuse să dogorească destul de puternic. Nu ne plângem totuși pentru că datorită razelor lui reușim să facem câteva poze superbe. Ca de exemplu această familie călare cu cățel și cu purcel pe un prăpădit de scuter de mai aveau un pic și cădeau de pe el. Discutând apoi cu niște prieteni italieni din zonă și nu din nord ca să-i bârfească aiurea 🙂 aflăm că de fapt este o chestie normală aici ca familii întregi să se deplaseze pe scutere pentru că nu toată lumea își permite să-și cumpere o mașină. Și acum sincer la cât de cald este afară și la cât de înguste sunt străzile și noi am fii dat orice ca să avem un scuter din acesta!
Și mergem și mergem și la un moment dat constat că s-a terminat harta, adică harta asta pe care o aveam în mână nu avea tot orașul ci doar o porțiune așa că acum D-zeu știe pe unde suntem și în ce direcție trebuie să mergem. Alegem varianta ”în coborâre” pentru că sigur în direcția aceea trebuie să fie și marea și se pare că am ales varianta câștigătoare pentru că după ce am rătăcit prin câteva cartiere sărăcăcioase și am văzut cum se pun hainele la uscat de la un bloc la altul, am reușit până la urmă să ”intrăm” pe hartă și să găsim și strada spre Duomul din Napoli. Până la Duom însă era să ne calce vreo 30 de scutere și nu știu câte mașini pentru că toată lumea mergea pe unde îi era mai bine și cam cu ce viteză vroia fiecare dar erau de gașcă și cum spuneam și mai înainte foarte veseli așa că nu stricăm noi voia bună făcând ”bot” aiurea la oameni în oraș așa că mergem și noi fix pe mijlocul străzii ca să fim în ton cu lumea și să nu mai luăm claxoane aiurea.
Clădirea asta dărăpănată este Duomul?!? Ne întrebăm retoric când ajungem în capătul străzii Gisueppe Ruffi. Băi sigur mă întreabă Diana? Basca mea că nu se înțelege de pe harta asta și plus că nu îmi dau seama din ce direcție am venit. Băi… ia stai un pic… nuu… nu e acesta Duomul, aici este o biserică, una dintre cele peste cinci sute de biserici și așezări religioase care se găsesc în orașul Napoli. Sunt așa de multe biserici aici că cred că doar Roma depășește acest oraș din punctul acesta de vedere. Găsim până la urmă și Duomul la vreo câțiva metri mai jos dar este atât de mare și spațiul de vis a vis este atât de strâmt încât nu reușesc să-l încadrez tot într-o singură poză ca să-l admiri și tu.
Suntem efectiv rupți de picioare așa că cea mai bună variantă de a ne întoarce la hotel este cu un mijloc de transport pentru că dacă nu în curând cred că îmi iese fum din adidași. Pe hartă apare o gură de metrou pe aici prin zonă așa că ne îndreptăm spre direcția respectivă și când ajungem acolo constatăm că cei care actualizează hărțile sunt mult mai rapizi decât cei care construiesc metroul și de fapt cel mai bine ar fi trebuit să treacă pe hartă stațiile pe unde O SĂ TREACĂ în viitor metroul pentru că se pare că acum este totul în construcție. Offf…. Taxiiiii!! Frână în mijlocul străzi ca în filmele de acțiune și sărim repede într-o mașină răpciugoasă a lui Alessandro taximetristul care pleacă cu scârțâit de roți imediat ce află adresa. Mă uit în spate dar nu ne urmărește nimeni.. mă uit la Alessandro care plimba o scobitoare prin dinți și agita violent volanul și pedalele mașinii mă uit la Diana care făcuse niște ochi mari și până să deschid gura ne trezim în fața hotelului. Cred că e o manie pe taximetriștii de aici să meargă cu viteză.
Este ora 3 așa că mai avem timp să mai încercăm un restaurant specific napoletan până când trebuie să plecăm să prindem trenul. Intrăm la concurența lui Fresco și anume restaurantul Rosso Pomodoro, despre care am auzit numai povești mafiote de la colegii din Milano. Dar ce ne interesează pe noi.. important este că fac pizza bună și se mănâncă excelent… asta dacă se mănâncă… Alooooooo… unde blatul meu este pizza aia că am comandat-o acum 20 de minute. Incredibil! Că nu o fii tot Pașuale și aici la cuptor…. În fața noastră un cuplu de englezi leșinați de vremea neobișnuit de caldă pentru ei se răstigniseră pe masă și mormăiau ”We are hungryyyyy… c’mon people… we want to eaat! “ (ne este foameeeee.. haideți oameni buni că vrem să mâncăm). Mamă și câtă dreptate aveau…. Dar degeaba luam și noi fața de fomiști că nu se rezolvă nimic până nu merg să vorbesc cu pizzarul Giovanni, că așa scria pe ecuson, care mă asigură că în 5 minute e gata pizza. Și așa a fost și am mâncat delicios dar din nou, dezorganizare totală. Când am plecat englezul era deja leșinat și începuse să mănânce niște biscuiți pe care îi avea în rucsac… cred că în curând mânca și masa la cum plescăia.
Gata, ne luam bagajele de la hotel și mergem în stația de autobuz de aici din zonă că ajungeam direct la gară și oricum nu ne grăbeam așa că așteptăm… și așteptăm.. și așteptăm… cam 40 de minute așteptăm… și până la urmă… te-ai prins.. luam taxiul! 🙂 A fost frumoasă escapada noastră de week-end așa că părăsim cu greu orașul populat în mod continuu de-a lungul istoriei, așa cum a fost denumit de către istorici. Ne bucurăm totuși că în pofida creșterii economice din ultimii 10 ani Napoli, chiar dacă a depășit Praga și Copenhaga la puterea de cumpărare a rămas cumva un oraș vesel și plăcut în aparentul haos pe care îl denotă, un oraș prietenos și plin de viață pe care ți-l recomand cu căldură.
Să-mi zici când o să te duci pentru că mi-au rămas două bilete de autobuz… a.. și să-l saluți și pe Pașquale din partea mea! 🙂
(1 votes, average: 3,00 out of 5)Încarc...
